Vlad odgovor na kako je moguće u Banatu a kod nas je nemoguće je veoma jednostavan.
Jugoslavija je ucenjivala Rumuniju kada su pregovarali o kulturnoj autonomiji Rumuna u Jugoslaviji i Srba u Rumuniji, Jugoslavija je pretila prekidom pregovora ako Rumunija bude samo pomenula Rumune iz istočne Srbije.
Da bi Rumuni u toj Jugoslaviji uspeli da ostvare kulturnu autonomiju i da bi se postigao bilo kakav dogovor, Rumuni iz istočne Srbije su trebali ostati obespravljeni bez kulturne autonomije, da je Rumunija insistirala na kulturnoj autonomiji svih Rumuna u Jugoslaviji, ne bi bio postignut nikakav dogovor između Rumunije i Jugoslavije, ne bi ni Rumuni u srpskom Banatu imali kulturnu autonomiju, nisam siguran ali mislim da je 1934 godine postignut dogovor o tom pitanju.
E sada Rumunija uzvrača tako što ucenjuje Srbiju za ulazak u EU, ili će priznati sve Rumune i one iz istočne Srbije ili u suprotnom protiv je ulaska Srbije u EU.
za ovo nisam znao, veoma zanimljivo
I kao i obicno mi ispadosmo kolatelarna steta.
sve mi se cini da ce se i u buduce istorija ponavljati ...
Osim ako se nekim cudom ne izrodi generacija koja ce znati sta hoce i traziti svoja prava,
I cvrstinom svojom iznenaditi sve balkance navikle na prevare, smicalice i manipulacije u svakodnevnom zivotu.
UN LUPTĂTOR PENTRU DEZROBIREA
ŞI LUMINAREA ROMÂNILOR TIMOCENI:
DR. ATANASIE POPOVICI
Personalitate marcantă a neamului, unul din cei mai de seamă fii ai poporului, Atanasie Popovici a fost un militant pentru drepturile românilor din Serbia.
Născut la Geanova, lîngă Negotin, în Timoc, fiul de preot „român” a terminat teologia la Belgrad şi pedagogia la Universitatea din Jena (Germania), după care şi-a luat doctoratul cu teza despre
Pedagogia experimentală. În Germania a intrat în legătură cu românii ardeleni care erau la studiu, în frunte cu Onisifor Ghibu. De la acesta a aflat, în chiar ziua de 24 ianuarie 1908, multe despre România: „România a stat secole de-a rîndul sub călcîie de puteri străine, fiind împiedecată de a se dezvolta normal, dar de cîteva decenii, de cînd şi-a redobîndit independenţa, ea a făcut progrese foarte frumoase şi este pe calea cea bună spre a ajunge nu numai cel dintîi stat din Balcani, ci o ţară cu oarecare greutate în politica întregii Europe. Şi apoi, să nu uităm că poporul român este de două ori mai mare decît cel din statul român de astăzi. Mîine-poimîine, cînd întreg poporul va fi strîns într-un singur stat, al său, cuprinzînd 14-15 milioane de suflete, lucrurile vor avea cu totul altă înfăţişare. Iată, eu astăzi sînt cetăţean ungar, dar cred că nu peste multă vreme, starea asta de drept a mea se va schimba radical. Ungaria e pe dric. Naţionalităţile din cuprinsul ei luptă eroic pentru desprinderea lor din angrenajul nefiresc de astăzi şi eu sînt încredinţat că ele îşi vor vedea visul cu ochii. Noi, românii din Transilvania, întrebuinţăm toate mijloacele posibile pentru a ajunge să ne unim cu toţi fraţii noştri de pretutindeni. Iată cazul meu personal: eu voi prezenta nu peste multă vreme profesorului nostru comun, W. Rein, teza mea de doctorat, în care combat pe faţă cu toată energia politica barbară a Ungariei faţă de naţionalităţi şi sînt sigur că adversarii nu mă vor putea răsturna. Şi aşa, cu lovituri sistematice aplicate în toate, Austro-Ungaria artificială va fi doborîtă şi nu vom ajunge la libertatea naţională, care ne va îngădui apoi să ne cultivăm în rînd cu popoarele culte ale Apusului”. Prietenia cu Onisifor Ghibu, discursul său, relaţiile cu alţi români ardeleni au marcat destinul politic al timoceanului Atanasie Popovici. Mare patriot, „acest om a devenit agitatorul dîrz al problemei dezrobirii fraţilor din Timocul sîrbesc, reuşind să intereseze de această chestiune nu numai opinia publică românească, ci şi pe cea europeană”([1]). După ce a absolvit examenul de doctorat în pedagogie, cu teza
Pedagogia experimentală, a încercat să se angajeze la Sibiu, dar împrejurările nefiind favorabile, s-a întors în Germania.
Sprijinit de Onisifor Ghibu, care-i dăduse scrisori de recomandare către Nicolae Iorga şi Spiru Haret, Atanasie Popovici a prezentat un memoriu despre românii timoceni în şedinţa Camerei deputaţilor din 18 decembrie 1912, o mişcătoare comunicare adresată guvernului. La cîteva zile după aceea, dr. Atanasie Popovici a publicat în ziarul „Adevărul” un articol intitulat
Românii din Serbia apelează către Ţară şi Parlament. În opinia publică a României părea că se manifestă un oarecare interes pentru această nouă „problemă naţională”. Deşi i s-au dat asigurări şi s-a promis ajutor pentru vlahii/românii timoceni, în realitate totul a rămas la stadiul de vorbe, ceea ce l-a determinat pe Popovici să se reîntoarcă în Germania (în Serbia era urmărit de organele statului pentru că era considerat „dezertor”, neprezentîndu-se la „concentrări”). După intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, în 1913, Popovici a adresat un lung memoriu Legaţiei Române de la Berlin, punîndu-i acesteia în vedere că România este datoare faţă de sine însăşi să anexeze la teritoriul ei Valea Timocului, unde locuiesc mase compacte de circa 300.000 de români. În timpul Conferinţei de pace, românul timocean a adresat lui Take Ionescu, la Bucureşti, o telegramă cu următorul conţinut: „Cereţi de la bulgari judeţul Vidin şi de la sîrbi Craina”.
După ce s-a căsătorit în Germania, Atanasie Popovici s-a mutat în România, la Silistra, în Cadrilater. La Liceul Român din Silistra a ocupat catedra de limba germană. În anii 1915-1916, pe lîngă activitatea didactică, a publicat în revista săptămînală politică şi culturală „Tribuna” din Bucureşti articole privind soarta românilor timoceni. În 1916, după invadarea ţării de trupele germano-bulgare, s-a mutat în Bucureşti, iar după ocuparea acestuia de duşmani s-a retras în Moldova.
Aflat la Chişinău, Atanasie Popovici a publicat articole militînd pentru drepturile românilor timoceni, în „Ardealul în Basarabia” şi „Coala Moldovenească”, reviste fondate de Onisifor Ghibu. În toamna anului 1918, Atanasie Popovici a convocat la Chişinău o Adunare Naţională a românilor timoceni, votîndu-se „Moţiunea prin care teritoriile româneşti din Serbia se unesc cu Regatul Român”. Deşi cenzura n-a permis publicarea moţiunii în periodicul „România Nouă”, aceasta a fost tipărită şi răspîndită în ilegalitate, pe voi volante. Tot la Chişinău, Atanasie Popovici a tipărit, în limba franceză, broşura „Les Roumaine de Serbie”, adresată reprezentanţilor Puterilor pe lîngă guvernul de la Iaşi. La 1 Decembrie 1918, la Chişinău, s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională a Românilor de pretutindeni sub preşedinţia dr. Atanasie Popovici, simultan cu Marea Adunare de la Alba Iulia, prin care s-a proclamat unirea tuturor românilor – moment unic în istoria neamului nostru – şi acest fapt a fost adus la cunoştinţa Puterilor Aliate prin telegrafia fără fir.
Un alt moment important al activităţii patriotice a dr. Atanasie Popovici a fost demersul la Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919, unde a participat în calitate de consilier pe lîngă delegaţia României. Ca preşedinte al Comitetului Naţional al Românilor din Serbia, în numele „Ligii pentru libertatea românilor din Timoc”, dr. Atanasie Popovici a adresat „Memoriul românilor din Serbia” pentru Conferinţa de pace de la Paris. Memoriul se bazează pe numărul, originea, vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul timocean, pe principiul naţionalităţilor şi dreptul popoarelor la autodeterminare:
„Valea inferioară a Timocului şi a Moravei, din nord-estul Serbiei şi platoul care desparte aceste două rîuri, este locuită de o însemnată populaţie românească /…/ Pe o suprafaţă de 12.240 km˛, adică o treime din regatul Serbiei la 1912, se întind în cele patru judeţe, două – Craina şi Pojarevăţ – sînt locuite de o populaţie aproape în întregime românească, pe cîtă vreme, în celelalte două judeţe - Morava şi Timoc – populaţia românească este majoritară /…/ Însemnătatea numerică a populaţiei româneşti nu este de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de 340.000 de suflete /…/ Obîrşia populaţiei române din Serbie este foarte bine cunoscută, ea fiind alcătuită din rămăşiţele coloniilor romane şi trace romanizate care se aflau în această ţară, atunci cînd sîrbii s-au revărsat în aceste locuri şi care n-au putut fi slavizate decît cu greu şi numai în parte. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile mai înalte şi în pădurile dese ale acestui ţinut umbros /…/ Limba românească a fost gonită din Biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost arse. Întrebuinţarea limbii româneşti în şcoli pentru copiii români a fost oprită /…/ Ocîrmuirea, de asemenea, şi-a dat osteneala de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia şi fraţii lor in România /…/ Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoţilor de a da, la botez, copiilor Români nou-născuţi, nume româneşti. O listă cuprinzînd nume sîrbeşti este atîrnată în fiecare biserică, acestea fiind singurele nume îngăduite. Autorităţile sîrbeşti merg cu lipsa lor de îngăduinţă pînă acolo încît l-au înlocuit pe profesorul de obîrşie românească Nicolici, de la Liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinţii, cu prietenii şi cu cunoştinţele lui, româneşte. La 1909, un preot de obîrşie românească, într-un sat curat românesc, a fost dat în judecată, acuzat de a fi propagat românismul prin grai şi prin împărţirea de almanahuri şi cărţi româneşti. Acest proces s-a judecat la tribunalul din Negotin. (Dos. 9695) /…/ Împotriva acestei politici de înăbuşire şi sîrbizare, românii din Serbia n-au putut să opună decît o împotrivire îndîrjită şi mută. /…/ În două rînduri, la 1904 şi 1906, românii din judeţul Pojarevăţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu un memoriu semnat de toţi fruntaşii Românilor din judeţ, prin care rugau guvernul român, fierbinte, să intervină pe lîngă cel sîrb spre a le îngădui de a avea şcoală şi biserică naţională /…/ În Serbia sînt socotiţi trădători toţi aceia care scot la iveală pe românii din Serbia. Românii trebuie să fie nebăgaţi în seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unor probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioase.
Un guvern care nu îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi religioasă supuşilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decît să înăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice împotrivire mai dîrză, care ar putea să aibă un răsunet în străinătate /…/ Principiile wilsoniene care au fost primite de toată lumea şi mai ales de poporul sîrb – aceste principii în numele cărora iugoslavii, toţi, atîţi cîţi sînt – cer să fie alipiţi la regatul sîrb, trebuie să fie aduse la împlinire şi în ceea ce ne priveşte”.
În finalul memoriului a fost trecută lista localităţilor de români din ţinutul timocean. Un memoriu care rămîne valabil chiar în mileniului trei. În presa din Paris au fost publicate mai multe articole destul de iritante pentru delegaţii sîrbi. N. Paşici, şeful delegaţiei sîrbe, a recunoscut că există o problemă timoceană, dar a cerut instituirea unui plebiscit.
Problema timoceană a fost discutată în diferite comisii, cu perspective bune. În şedinţa din 11 martie 1919, Larouche – reprezentantul Franţei – a remarcat faptul „că românii nici un moment nu au intervenit în sensul de a cere Timocul, ci mai degrabă ca o contrapondere faţă de cererile sîrbilor din Banat”. Destul de slab reprezentată la acest Congres, România a pierdut Timocul şi mare parte din Banat datorită diplomaţiei delegaţilor sîrbi care au tranşat toate teritoriile în favoarea Serbiei. O jumătate de an, Atanasie Popovici a luptat la Paris pentru cauza timoceană, dar prezenţa diplomaţilor români a fost nesatisfăcătoare, aceştia lăsîndu-se manevraţi de delegaţii sîrbi, astfel încît nu s-a ajuns la nici un rezultat în favoarea românilor timoceni. Cauza vlahilor/românilor timoceni a fost pierdută.
Înapoiat în ţară, în 1919, dr. Atanasie Popovici a fost numit directorul Şcolii Normale din Timişoara. Între cele două războaie mondiale, dr. Atanasie Popovici a fost un adevărat mentor, părintele sufletesc şi educator al numeroaselor generaţii de tineri învăţători care au promovat spiritul iubirii de ţară şi neam în satele bănăţene.
În 1922, s-a format comisia mixtă româno-sîrbă, întrunită la Belgrad, care să stabilească regimul şcolar şi bisericesc privind românii şi sîrbii din Banatul împărţit între cele două ţări. Din partea României au făcut parte dr. Valer Branişte – preşedinte, dr. Atanasie Popovici, ca unul care cunoaşte bine problema şi era născut în Timocul sîrbesc, şi dr. Onisifor Ghibu. Convorbirile au fost anevoioase; începute la Belgrad în 1922, ele au fost continuate la Timişoara, în 1922. O comisie mixtă româno-iugoslavă a redactat un proiect neratificat de guvernul statului vecin; în 1926, datorită unei crize în guvernul iugoslav, comisia nu s-a întrunit; în 1927 a fost semnată o convenţie şcolară neratificată; în 1929, conferinţa de la Belgrad a rămas fără rezultat favorabil. Delegaţii sîrbi au avut o politică de tergiversare, sperînd să-i manevreze pe membrii români ai comisiei: „părerea delegaţilor noştri, după repetatele discuţii care au avut loc pentru încheierea acestei convenţii zadarnice, au ajuns la convingerea că guvernul iugoslav urmăreşte o politică precisă în domeniul bisericesc, în care fragmentul de sîrbi ortodocşi din Banatul nostru nu reprezintă nimic: îi va sacrifica pentru a avea mînă liberă în Banatul sîrbesc faţă de credincioşii români, îndoiţi ca număr. Iar dacă se consideră că această convenţie avea în vedere numai situaţia bisericească a românilor din Banatul iugoslav, cu excluderea totală a celor din Craina, Timoc şi Macedonia sîrbească, ne dăm şi mai bine seama de spiritul şovin al vecinilor şi aliaţilor noştri”([2]). În 1933 a fost încheiată convenţia şcolară dintre România şi Iugoslavia şi ratificată de ambele state în 1935: · În şcolile primare minoritare române din Banatul iugoslav şi în şcolile primare minoritare sîrbo-croate din Banatul Românesc, limba de predare va fi româna, respectiv sîrbo-croata, iar din al treilea an se predau ca obiecte de studiu limba sîrbo-croată şi respectiv limba română, iar istoria şi geografia erau predate în limba ţării în care se aflau şcolile respective; · Numărul minim de elevi ai acestor şcoli să fie 20; · Institutorii să fie de aceeaşi confesiune şi limbă cu majoritatea elevilor; · Institutorii să fie pregătiţi la şcolile normale din Timişoara şi Vîrşeţ. În anul şcolar 1939-1940, în Banatul iugoslav funcţionau 33 de şcoli primare de stat cu limba de predare română, cu 4.324 de elevi şi 79 de învăţători, dintre care 40 de învăţători români din Iugoslavia, plătiţi de statul iugoslav, şi 39 de învăţători români din ţară, plătiţi de statul român. La secţia română a Liceului de stat sîrbesc din Vîrşeţ au funcţionat 4 clase româneşti de curs inferior cu 203 elevi, învăţămînt asigurat de 4 profesori din România. În 1934 a fost semnată convenţia bisericească dintre România şi Iugoslavia, dar care n-a fost ratificată de parlamentul iugoslav. În Banatul sîrbesc au fost 53 de parohii ortodoxe române, 45 în Episcopia Caransebeşului şi 8 în Episcopia Aradului, pentru 67.896 locuitori români, pentru care statul român plătea 2.976.000 lei. Aceste convenţii pentru care a militat Atanasie Popovici s-au referit numai la românii din Banatul sîrbesc, fiind ignoraţi românii timoceni care n-au fost recunoscuţi ca minoritate: „În ce priveşte Valea Timocului, ea a rămas mai departe la discreţia stăpînitorilor de pînă aici, îngropată de vie. De-acolo nu străbate spre noi nici un semn de viaţă. Într-o vreme cînd popoarele Africii îşi întocmesc viaţa după voinţa lor, dincolo de apele Dunării un popor de o jumătate de milion de suflete continuă să trăiască în cel mai teribil întuneric, lipsit de toate „drepturile omeneşti” atît de mult slăvite”([3]) În vara anului 1942, în timpul celui de al doilea război mondial, lui Atanasie Popovici i se propusese să preia comanda trupelor române ce urmau, conform planului Hitler Suveică, să treacă în ţinutul Timocului. Atanasie Popovici a refuzat, susţinînd că „nu se poate angaja la o răspundere atît de extraordinară cu un om (preotul Suveică, s.n.) care, de la început, este pe poziţii de ordin moral superior cu totul îndepărtate..., declarînd că nu este aplicat, în împrejurimile date, să ia nici un fel de răspundere asupra sa”([4]).
O viaţă dedicată dezrobirii şi luminării românilor timoceni: „
Popovici este un om de cea mai perfectă bună-credinţă – remarca prietenul său Onisifor Ghibu – absolut devotat şi dezinteresat, modest, înţelept, corect, cu un trecut şi un prezent curat, de cristal, şi pe deasupra un cunoscător desăvîrşit al chestiunii românilor timoceni, verificat printr-o activitate publică de peste trei decenii”.
La 14 noiembrie 1958, la Timişoara, s-a stins din viaţă cel mai mare intelectual român timocean al secolului XX, cel mai credincios militant pentru cauza fraţilor săi de la sud de Dunăre, uitaţi de ţara mamă şi de Dumnezeu.
Şi dacă timişorenii l-au uitat, în anul 2001, studenţii români timoceni aflaţi la studii la Universitatea din Craiova au înfiinţat Asociaţia Studenţilor din Nord-Estul Serbiei „Atanasie Popovici”.
Ionel Cionchin
____________________________________________________________________________
[1] Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Onisifor Ghibu, inv. 1836, dosar 542, f. 33.
[2] Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 391, 1941, fila 31.
[3] Din Istoria Românilor Timoceni: Atanasie Popovici văzut de Onisifor Ghibu.
[4] IbidemRevista Română, Anul XIV, nr.1(51), mart. 2008, p. 29-31
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr51AtanasiePopovici.htmlhttp://astra.iasi.roedu.net/nr51.htmlASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi
http://astra.iasi.roedu.net/revistaromana/
