Mă duc la treburile mele şi las forumul în pace. Am mai multe de făcut decât să citesc prostii despre românizarea rumânilor sau germanizarea nemţilor. De râsul lumii. Se întorc în pământ moşii şi strămoşii.
Nu mă rabd însă să nu postez o poveste:
Să nu te ruşinezi de fraţii tăi, să iubeşti locul unde te-ai născut!
Un brad creştea odată la marginea unei păduri. Pe alături, erau doar fraţi de-ai lui. Pădurea era deasă. Când venea primăvara, bătea vântul. Sufla uşor prin ramuri. Atunci cânta pădurea, cântau toţi fraţii-n cor.
În miezul verii, când soarele ardea, acolo în pădure era răcoare şi miros de răşină. Treceau pe drumuri călătorii osteniţi. Și când vedeau pădurea, se opreau, cătau în ea odihnă.
Toamna se pornea ploaia. Pe jos curgeau şuvoaie. Și se duceau la vale. Pădurea sta însă neclintită. Niciun şuvoi nu putea lua pădurea, înfiptă bine cu rădăcinile-n pământ, deasă.
Iarna, viscolul turbat bătea degeaba. Brazii erau acolo ca un zid, şi viscolul se sfâşia între ramuri, puterea i se sfărâma, se potolea.
Aşa trecea viaţa pădurii, aşa ar fi rămas pe totdeauna...
Dar bradul nostru privea spre înălţimile golaşe de pe munţi. Era pe munte, sus, o cioacă cenuşie şi înaltă. Deasupra ei se vedea soarele.
Nu-i mai plăcea-n pădure bradului, vroia să urce sus pe munte şi să privească de-acolo tot pământul, să fie altfel decât fraţii săi.
Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna.
A cerut voie bunicului pădurii, un brad bătrân, gros, i-a cerut voie să plece.
- Copile, copacul ce-i singur în vârful muntelui, de orice vânt se clatină!... a grăit rar bătrânul.
L-au sfătuit părinţii:
- Nu-i nicăieri mai bine ca lângă fraţii tăi, nu-i nicăieri mai bine ca-n locul unde te-ai născut!... Ploaia cade, vântul bate, niciun rău nu te paşte aici...
N-a ascultat bradul pe nimeni. S-a rugat într-o noapte de muma pădurii şi ea i-a făcut voia. A făcut semn cu mâna către vârful muntelui şi bradul s-a pomenit acolo...
Era acuma sus, pe creastă. El vedea cel dintâi când iese soarele din văi.
Ce mândru era bradul! Privea spre fraţii săi cu nepăsare. și se ruşina că altădată fusese printre ei.
Ei îi strigau de jos:
-Cum te mai simţi?
El nu le răspundea.
-Să te ţii bine când o să înceapă ploaia şi furtuna! striga gros şi bunicul.
-N-ai teamă, bunicule! spunea bradul, mai bine vezi de tine, că eşti bătrân, îţi putrezeşte rădăcina, să nu cazi din picioare şi fără vânt...
Abia a sfârşit bradul batjocura, că a pornit să bată vântul. Se apropia toamna. Furtuna era tot mai mare... Bradul se legăna mai tare. Zidul pădurii nici nu se mişca. A început să bată şi ploaia... Și apele au spălat pământul puţin, în care îşi prinsese rădăcina bradul singuratic.
A venit frigul iernii. Și viscolul. Și s-a pornit să sufle viscolul, balaur alb...
Și-n vale, jos, pădurea se zbătea cu vuiet lung, dar nicio pagubă n-avea. Bradul a simţit însă că se clătina mai tare ca de obicei, că nu-l mai ţine rădăcina. A strigat la fraţii săi:
-Veniţi-mi într-ajutor, mă prăbuşesc!
Fraţii nu aveau însă ce-i face.
-Noi nu-ţi putem veni într-ajutor, au răspuns ei. Tu nu poţi să te întorci la noi...N-ai vrut s-asculţi sfatul înţelept...
Deodată, viscolul a răbufnit, şi bradul singuratic s-a prăbuşit, a alunecat pe gheţuri şi neauă. A ajuns până la poalele pădurii. Acolo a stat în timpul iernii, jelit de fraţii săi... Și-n primăvară au venit nişte ciobani. Au găsit trunchiul.
- E bun de foc! a vorbit unul.
L-au luat la stână, l-au tăiat bucăţele; a ars şi cenuşa lui s-a împrăştiat în cele patru vânturi...
De ce n-a vrut s-asculte vorba bătrânească, de ce a vrut să trăiască singuratic, departe de-ai lui?!
>> de Alexandru MITRU
