SE OCUPĂ CINEVA DE ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ? A fi sau a nu fi responsabil de ceva
16 Sep 2007
--------------------------------------------------------------------------------
Despre învăţământul nostru în limba română s-a scris de nenumărate ori şi abordându-se diferite puncte de vedere, anumite stări de fapt, de la care s-a plecat pentru a se face cât de cât justă această apreciere. S-au auzit anumite păreri ale persoanelor cât de cât competente pentru analiza situaţiei respective, referitor la ceea ce se întâmplă în şcolile noastre, la învăţământul noastru în limba română, care ar trebui să fie, cât de cât, în atenţia noastră. Dar, mai ales aceea ce trebuie întreprins pentru depăşirea unor situaţii şi stări de fapt.
Am plecat de la ideea fictivă că, în acest an şcolar, la Şcoala Generală din Vârşeţ, în clasa I, la secţia în limba română, s-a înscris un singur elev. O situaţie similară mai avem şi în alte localităţi, dar acestea sunt loclaităţi mici, cu un număr mic de copii, cu cetăţeni plecataţi la muncă provizorie în străinătate, astfel că, pe undeva, aceasta este de înţeles. Dar, într-un oraş ca Vârşeţul, unde este concentrată o bună parte din populaţia românească, în clasa I, la secţia română să fie înscris un singur român, ar fi, în opinia noastră, a tuturor, o situaţie mai mult decât gravă.
Sunt foarte certe argumentările domnului director Ionel Bugă, care aminteşte nişte adevăruri care ar motiva, pe undeva, această stare de fapt. Că părinţii se orientează, în primul rând, după nişte criterii impuse de anumite împrejurări: să fie şcoala cât mai aprope de domiciliul copilului, că pot opta pentru învăţătorul pe mâinile căruia va lăsa educţia odraslei lor ( în clasele cu limbă de predare română sunt doat două învăţătoare, iar elevii sunt cuplaţi pe clase, de exemplu, clasa I cu clasa IV-a şi clasa a III-a cu clasa a II-a sau o altă posibilă combinaţie), dar mai ales ideea, poate pentru unii motivată, că aceşti copii, urmând cursurile în limba sârbă, vor continua o şcoală medie în limba sârbă, iar ulterior o facultate în ţară. Şi toate acestea se întâmplă într-un oraş unde există o foarte bună şcoală generală în limba română, cu profesori care îndeplinesc, suta la sută, pregătirea profesională cerută, într-un oraş unde, există un liceu cu o tradiţie îndelungată, cu foarte buni profesori, unde în acest an şcolar sunt înscrişi atâţia elevi încât, pur şi simplu, ar exista posibilitatea pentru funcţionarea a două despărţăminte în limba română.
Şi dacă toate acestea ar avea o jutificare motivată, de ce atunci, an de an, un număr foarte mare de copii, proveniţi nu numai din căsătorii mixte, ci copii ai căror ambii părinţi sunt români din moşi-strămoşi, după ce au absolvit toată şcolarizarea antrerioară în limba sârbă, îşi continuă şcolarizarea în limba română, în patria mamă. Oare, nu era acum mult mai simplu, să o facă în limba sârbă, aşa cum s-au pregătit din momentul când au făcut primul pas la grădiniţă?
Ce poate interveni acum, pentru ca să se ia o decizie atât de radicală? Faptul că în ţara mamă pot să înscrie facultatea dorită fără un examen de admitere, gândul că, totuşi, limba mamei este mult mai apropae de fiinţa noastră, sau alte motive deocamdată inexplicabile pentru ei, dar mai ales pentru părinţii lor, care le-au decis soarta de la bun început.
Şi dacă până în momentul de faţă am atins doar punctul de vedere al părin-
ţilor, care în definitiv sunt unicii responsabili de viaţa şi educaţia copiilor lor, cel puţin atunci când aceştia încă trebuie duşi de mână şi călăuziţi în viaţă, poate că ar trebui să ne întrebăm în ce măsură se ocupă instituţiile noastre, şi nu puţine sunt la număr, cu această problematică care este atât de arzătoare şi, pe undeva, scăpată demult de sub control. Poate că această problematică ar trebui dezbătută şi cercetată de Societatea de Limbă Română, care prin însăşi denumirea pe care o are subînţelege o astfel de activitate, poate de Departamentul pentru Învăţământ al Consiliului Naţional al Minortiţăii Române sau Comunitatea Românilor din Serbia. Fiecare în parte, şi de ce nu împreună, ar putea ridica această problematică, ar putea veni cu soluţii plauzibile şi ar putea împiedica, până nu este prea târziu, marea catastrofă. În numele celor de azi, care încă mai putem face ceva, dar mai ales în numele acelora care ne vor urma.
Eufrozina GREONEANŢ
LIBERTATEA
