Cristea Sandu-Timoc Cristea Sandu-Timoc (8 septembrie 1916, Zlocutea, Serbia) este un poet şi folclorist. Este fiul Gherghinei (născută Rima) şi al lui Petru Sandu, ţărani. Face primele patru clase în limba sârbă în localitatea natală. Trecând clandestin frontiera, urmează cursurile liceului la Turnu Severin (1929-1932), continuate la Şcoala Normală din Târgu Jiu şi încheiate, în 1937, la Şcoala Normală din Craiova. Între 1945 şi 1949 este student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A frecventat, în acelaşi timp, Academia de Studii Comerciale şi Industriale, secţia pedagogică, precum şi Facultatea „Maxim Gorki", abandonată în cele din urmă. Revenit în Iugoslavia după absolvirea Şcolii Normale din Craiova spre a efectua serviciul militar la Zrenjanin, solicită sprijin la oficialităţi pentru înfiinţarea de şcoli în limba română şi fondează la Vîrşeţ cenaclul Junimea Bănăţeană.
În 1939 se refugiază în România în urma unui proces pentru propagandă românească. În timpul războiului lucrează în Ministerul de Externe şi al Propagandei, conducând activitatea culturală în Comitetul Românilor Timoceni, al cărui preşedinte va fi între 1942 şi august 1944. În 1945 se află tot în Ministerul de Externe, iar din 1946 la Ambasada României din Belgrad. În 1948, în urma numirii Anei Pauker ca ministru de externe, îşi dă demisia. Este, un timp, cercetător la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, condus de Victor Papacostea, iar din 1949 funcţionează ca profesor la Liceul Zootehnic din Ciacova (Timiş) şi la Liceul de Fete din Timişoara (1951-1953).
Arestat, în martie 1953, sub acuzaţia de „spion titoist", e condamnat la 5 ani de muncă forţată. Ulterior i se schimbă calificarea infracţiunii în „activitate intensă împotriva clasei muncitoare" şi e condamnat la 6 ani de temniţă grea, cu confiscarea averii. Ieşit din închisoare, se angajează secretar-şef şi bibliograf la Facultatea de Agronomie din Timişoara, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Banat, de unde se pensionează. Face parte dintre fondatorii asociaţiei Astra Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, devenind secretar general coordonator.
Sandu-Timoc debutează în 1936 în revista „Izvoraşul", publicând în aceeaşi vreme în ziarul „Nădejdea" din Vârşeţ. A colaborat la „Universul", „Curentul", „Timocul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Timpul"", „Şcoala şi viaţa", „Orizont", „Familia", „Tribuna", „Steaua" şi „Folclor literar" (Timişoara).
În volumul debutului în poezie,
Pasărea sufletului (1981), Sandu-Timoc fructifică simbolul folcloric al perpetuării amintirii celor morţi în gândurile celor vii. Peisajul este cel rustic, mai bine zis păstoresc, iar relaţia spiritual-material tinde să restituie sensul unei comuniuni cu profunzimile.
Tăcerea de piatră (1982) include o lirică a ruralului şi teluricului, proiectată pe ecranul unui relief aspru, pietros, în ambianţa căruia se descoperă credinţe, eresuri şi descântece, obiceiuri şi ritualuri specifice. Poetul evocă prezenţa strămoşilor, sugerând că existenţa se află sub semnul marii treceri şi al întoarcerii spre originar. Crescut pe un fond de sensibilitate arhaică, versul exprimă dorul acut de integrare în fire şi se individualizează prin lumea descrisă, prin meditaţia asupra existenţei, prin simbolurile de esenţă folclorică şi structura metaforică, ca şi prin limbajul arhaizant, ferit de preţiozitate sau livresc.
Pe de altă parte, Sandu-Timoc este cel mai autorizat culegător de folclor contemporan de la românii din Valea Timocului. Prima sa culegere,
Poezii populare de la românii din Valea Timocului (1943), conţine balade antiotomane, haiduceşti şi fantastice, care demonstrează, printre altele, rolul românilor timoceni în vehicularea cântecelor bătrâneşti, în transmiterea motivelor pe ambele maluri ale Dunării.
Culegerea
Cântece bătrâneşti şi doine (1967) se impune atenţiei atât prin caracterul ştiinţific al alcătuirii, cât şi prin bogatul capitol de balade (peste o sută de piese) fantastice, vitejeşti, păstoreşti, haiduceşti, de curte şi familiale. Alături de baladele timocene, figurează şi câteva cu largă circulaţie în Oltenia şi în Moldova.
O carte de basme prelucrate,
Casa din Dunăre (1974), cu punct de plecare tot în folclorul românesc de pe Valea Timocului, este urmată de
Coroana munţilor (1983), concepută în acelaşi fel şi conţinând povestiri, basme, snoave populare ce au ca sursă folclorul maramureşean, timocean şi aromân-macedonean, repovestite în limbajul şi stilul folcloric oral.
Bun cunoscător al istoriei românilor din sudul Dunării, luptător pentru identitatea culturală a acestora şi a celor din alte părţi ale Europei, Sandu-Timoc a publicat câteva cărţi referitoare la aceste aspecte:
Istoria românilor timoceni (Dacia Aureliană) (1944),
Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane) (1994),
Mărturii de la românii uitaţi (9-13 milioane) (1995),
Vlahii sunt români. Documente inedite (1997), precum şi broşura
Memoriul românilor din Serbia de N-E Iugoslavia - The Memorial of the Romanians from North-West Serbia Iugoslavie, reprezentând comunicarea susţinută la Congresul FUEN de la Praga, din mai 1998.
Opera •
Casa din Dunăre, Timişoara, 1974;
•
Pasărea sufletului, Bucureşti, 1981;
•
Tăcerea de piatră, Bucureşti, 1982;
•
Coroana munţilor, Bucureşti, 1983.
Culegeri •
Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introducere de N. Cartojan, Craiova, 1943;
•
Cântece bătrâneşti şi doine, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1967;
•
Poveşti populare româneşti, Bucureşti, 1988.
http://www.crispedia.ro/Cristea_Sandu-Timochttp://openlibrary.org/authors/OL1466898A/Cristea_Sandu_Timoc?sort=old#editions
