Ţările române, aflate la răspântia civilizaţiilor Occidentului şi Orientului, au adoptat scrierea în mai multe limbi, care s-au impus cu sistemele lor grafice proprii.- Folosirea scrisului era la începutul civilizaţiei noastre privilegiul sacerdoţilor şi vârfurilor societăţii geto – dacice, după cum reiese din săpăturile arheologice de la Dealul Grădiştea, adică, Sarmisegetusa: blocuri de piatră de pe terasa cu sanctuare au litere cu caractere greceşti. Literele formau rânduri verticale, citite de sus în jos. Apar: nume de regi, preoţi, zei sau eroi ca un pomelnic, datat secolul I î.Hr.- Geto – dacii scriau cu alfabet grecesc: se notau numai consoanele şi descifrarea se face greu. Explicaţia stă în faptul că Burebista îşi întinsese stăpânirea şi asupra oraşelor greceşti de pe malul Mării Negre.- Adoptarea alfabetului latin de către geto – daci s-a produs în perioada pătrunderii culturii romane în ţinuturile dunărene, înainte de cucerirea lui Traian.- Scrierea în latină era folosită în oraşe, castre şi sate.- Inscripţiile cu litere latine în Dacia sunt mult mai numeroase decât în provinciile romane vecine: 3000 înscripţii, cea mai veche fiind cea a fundării la anul 110 a coloniei UlpiaTraiana şi ultimele din secolul al IV-lea d.Hr.
-Numărul mare de condeie (styli) găsite dovedeşte că existau scribi profesionişti. Nu surprinde azi faptul că cuvintele a scrie şi carte (text scris, scrisoare) au pătruns în conştiinţa românească definitiv, ele intrând în fondul principal de cuvinte şi formându-şi familii lexicale bogate.
Iată două texte româneşti cu grafie latină de la sfârşitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575?) în Transilvania la Cluj şi Tatăl nostru, scris de boierul Luca Stroici şi tipărit între 1593-1597.
La Alba Iulia în 1648 s-a scris un catehism într-o aceeaşi formă grafică latină.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), aşadar, încă mai mult de 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.
Samuil Micu. Acesta din urmă a propus primele reguli ortografice pentru scrierea cu alfabetul latin în Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian (Viena, 1779), prima tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin. Era o carte de rugaciuni tradusa din maghiara. Cartea de rugăciuni cu litere latine a dobândit o semnificaţie superioară, având scopul explicit de a demonstra că aceste litere pot să exprime în mod firesc cugetarea românească.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic nu era o haină potrivită pentru limba română. Pe de-o parte, el avea pentru acelasi sunet mai multe litere in timp ce aceeasi litera transcrie mai multe sunete. Din aceasta cauza, textele chirilice nici nu sunt usor de transcris.
Reintroducerea alfabetului latin pentru scrierea limbii române a fost propusă de Şcoala Ardeleană în cca. 1780. Primii care au inteles importanta inlocuirii scrierii chirilice au fost reprezentantii Scolii Ardelene. Din dorinta de a afirma originea latina a romanilor, acestia propuneau inlocuirea scrieri slavone. Scrisa de Samuil Micu, imbogatita, aranjata si prefatata de catre Gheorghe Sincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, apare la Viena in 1780 si este prima gramatica româneasca tiparita si prima cu litere latine.
Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române este reintrodus alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziţie.
În 1819, Petru Maior publică Ortographia Romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbii române întră nepot şi unchiu, reeditate în 1825 în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc..., primul lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, operă monumentală la redactarea şi revizuirea căreia a lucrat şi Petru Maior. ÎNCERC SĂ O ATAŞEZ.
