Din testamentul lui Nicolae Corlăteanu (1915-2005):
Testament
„...Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească", deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara şi limba, şi istoria întregului neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi", sub crunte vremi, eram - mai ales filologii, copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr. Astăzi timpurile s-au mai schimbat, trec anii... şi eu îmi amintesc tot mai des de versurile mântuitoare ale lui Ienăchiţă Văcărescu:
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice, de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi şi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, una singură şi se numeşte limba română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, trans-nistrieni, cei din Serbia, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.). (...) Limba română este numele corect şi adevărat al limbii noastre şi ea trebuie să ne unească, să devină un izvor de bucurii pentru contemporani şi pentru cei ce vor veni după noi.
Eu cred, cred sincer în izbânda limbii române şi a neamului românesc!
Dixi et salvavi animam meam!"
