Cristea Sandu Timoc : Poveşti populare româneşti, Editura Minerva, 1988

[Volcae]

PASĂREA ZAMBILĂ

    Cică odată de demult, de cînd cu lupii ai albi, ar fi trăit un împărat mare, într-o împărăţie mare, care-şi pusese-n gînd să ridice-n lume cea mai mare şi vestită biserică. A adunat de pe faţa pămîntului nouă mii de meşteri mari, calfe şi zidari, au făcut semnele crucii pe vatra mănăstirii şi i-au pus cu mîna lui pietrele din temelii. După aceea au pornit să lucreze meşteri şi calfele.
    Ce ridicau ziua, noaptea se dărima. Îi dau înainte cu lucrarea dar în zadar, ce se zidea ziua noaptea se farîma, căzînd la pămînt. Căzu pe gînduri şi împăratul. Ce să fie? Cine-i dărîmă lui noaptea zidurile mănăstirii? Dete sfoară-n ţară, se bătură tobele, strigară birovii de pe culmile dealurilor, să audă lumea şi ţara că niscai duşmani neisprăviţi, dărîmă lucrarea împăratului. Ba mai spuse că dă un corn din împărăţie ăluia care va prinde pe răufăcători. Zis şi făcut! Multă lume căpătă curaj crezind că o să se procopsească cu vreo palmă de pămît din împărăţie stînd noaptea la pîndă, dar degeaba, toţi adormeau şi nu vedeau nimic. Dimineaţa doar găseau zidurile prăvălite la pămînt. Un om sărac îşi ia şi el inima-n dinţi, merge la-mpărat, grăindu-i:
    — Prea înălţate împărate, lasă-mă să încerc şi eu să păzesc şi să aflu ce duhuri necurate fac aşa de mare pagubă şi necaz împărăţiei tale.
    — Bine, omule, încearcă! Eşti slobod să încerci, numai că toate se încearcă fără rost. N-au izbutit ei viteji şi voinici tineri buni de vînă, dar uite, dumneata un slăbănog zdrenţuit.
    — Să-ncerc, măria-ta, că buturuga mică răstoarnă carul mare.
    — Încearcă, dar eu n-am nici o nădejde.
Omul cel sărac îşi luă arcul, încinsă sabia lui şi la cele patru comun de temelii puse muşuroaie de furnici. Apoi el s-aşeză între alte muşuroaie de furnici.
    La miezul nopţii îl apucă un somn ca din senin. Îşi da seama că nu este de-a bună, că ceva este necurat la mijloc. Se chinui cît se chinui şi un miros frumos simţi si adormi. Se coborî din cer o zînă şi începu să dărîme zidurile. Furnicile se izidiră care încotro, aşa că multe se suiră pe omul acesta. Cum simţi muşcăturile de furnici se deşteptă din somn şi o luă pitiş-pitiş, pîna aproape de zînă.
    Zîna era frumoasă, cu părul lung auriu, ca lumina soarelui. El s-apropie de ea şi o prinde de codiţe.

- 146 -

    — Stai că te-am prins ! De la mine nu mai scapi!
    — Lasă-mă, omule, că-ţi jur că de-aci încolo n-am să mai stric nimic împăratului.
    — Nici moartă nu te las! Asta să ştii!
    — Te rog, om sărac, ai inimă şi dă-mi viaţa, nu mă omorî, că-ţi spun care este taina tainelor, necazul necazurilor. Să-i spui împăratului că atunci cînd o să se slobozească biserica, zidurile au să se surupe pe omenire şi toţi vor muri cu împărat cu tot. Numai ca să scape cu bine, să caute Pasărea Zambilă s-o puie pe aia să cînte mai întîi în biserică şi după aceea să intre lumea la rugăciune. Omul cel sărac se-ncrede-n zînă şi-i dă drumul fără să-i facă ceva.
    Dimineaţa îi povesteşte de-a rîndul împăratului cele întîmplate. Cînd auzi împăratul că i-a fost zîna la mînă şi i-a dat drumul a fost din puţin să nu-i ia capul, atît de turbat în mînie era. De aci încolo zidurile se suiau mîndre către cer şi nu se mai surpau. Mai era puţin pînă la slobozirea bisericii şi nu se da de Pasărea Zambilă. Împăratul avea trei fii mîndri, frumoşi şi curajoşi. Îi spuseră împăratului că ei se duc s-o aducă pe Pasărea Zambilă. Tată-su le dădu bani şi-n desagi de-ale gurii, încălecară armăsarii şi duşi au fost. Au mers ei, au mers pînă ce au ajuns într-o ţară mare pustie. S-au aşezat şele-n şele, au pus mîinile la ochi şi s-au învîrtit de trei ori şi în ce loc s-au oprit într-acolo drept au pornit fiecare voinic. Merse fiecare înainte. Acolo în ţara asta, toate erau împietrite, moarte, şi fără grai. Copacii, florile, oamenii, vitele, şerpii, urşii, leii, tigrii, păsările şi izvoarele toate erau oprite de o zînă rea pe loc şi făcute stei de piatră. Se mirară ei, dar fiecare se grăbea înainte să dea de Pasărea Zambilă.
    Fratele cel mic, mai isteţ din fire, merse şi mai mult şi ajunse la un copac mare. De copac era legată o zînă cu coadele ei lungi, ca de mătase şi plîngea. Pe de lături o păzeau trei iepuri urecheaţi şi fricoşi. Al patrulea iepure îi da apă şi hrană. Fata adăstă pînă ce adormiră iepurii şi-i povesti ce este în împărăţia asta.
    — Tu eşti trimis de Dumnezeu, ca să scapi omenirea asta de la rău. O babă răutăcioasă, cu un dinte-n gură şi un corn în frunte umblă în ţara asta cu măghii. A făcut farmece şi a împietrit tot ce-a fost frumos şi a avut viaţă. Să nu te îndepărtezi că te împietreşte şi pe tine. Dar să aştepţi pe-aproape, că de mila mea vine aici Pasărea Zambilă şi-i vine rîndul ca să cînte. Atunci va învia pădurea, oamenii, fiarele, cîmpia şi roadele pămîntului.
    Adăstă el trei zile şi aude pe-o aripă de nor un cîntec frumos care s-apropia de pămînt. Era Pasărea Zambilă. Cum începu ea să cînte, el îi zîmbi şi zise:
                                                 — Cîntă-ţi zînă, cîntecul,
                                                 Că mi-i drag ca sufletul!
    Pasărea Zambilă cîntă peste tot şi tot ce era împietrit învie ca prin minune. Oamenii prefăcuţi în pietre se sculară şi porniră la lucru, fiarele începură să se mănînce între ele de foame, iarba înverzi, florile căpătară boboc şi miros. Dar un vultur cu cioc de fier n-o lăsă în pace, se aruncă asupra păsării s-o piardă ca să nu mai cînte. Cum o prinse, iar se împietri toată omenirea. Zîna care era păzită de cei trei iepuri îi spuse să mai aştepte, că peste trei ani iar va veni să cînte o dată, şi va învia lumea din morţi şi iar o va fura vulturul cel negru din cer. Ce era să facă ? Trebuia să aştepte trei ani pînă la Sînzîieni. Iată că vine Pasărea Zambilă, iar, cîntînd cu un glas frumos de înger picat din cer şi toţi morţii ies din pămînt, toate pietrele se prefac în oameni, codrii capătă frunze, păsările prind aripi, cîntă şi zboară, izvoarele se dezleagă şi curg, iar Pasărea

- 147 -

Zambilă cintă. Vine vulturul din cer, scoborînd ca o săgeată că uitase de ziua asta, gata s-o prindă iar pe Pasărea Zambilă. Băiatul trage cu arcul drept la casa sufletului şi vulturul cade şi se face loman.
    Ea, Pasărea Zambilă, dezleagă zîna legată cu codiţele de copac, omoară iepurii care o păzeau să nu fugă şi cu amîndouă se duce să se întîlnească cu fraţii săi, la locul de unde se despărţiseră.
    Călătoresc ei vreme lungă să le-ajungă pînă ce se întîlnesc cu cei doi fraţi. Ăştia cînd l-au văzut pe cel mic că este mai curajos, că aduce o zînă şi Pasărea Zambilă, îi pun gînd rău şi într-o noapte îl omoară. Ei spun la Pasărea Zambilă şi Zînei că pe amîndouă le vor omorî dacă vor spune împăratului că ei l-au ucis pe fratele cel mic şi că ei sînt cei mai viteji din împărăţie, care le-au scos din ghearele zmeilor şi le-au adus la curtea împărătească. Pasărea Zambilă se întristă, zîna la fel, şi amîndouă rămaseră tăcute şi triste gîndindu-se ce răutate poate să fie între oameni ! Ajunşi la împărat se lăudară cu isprava lor şi povestiră născocind fel de fel de minciuni. Împăratul se bucură văzînd Pasărea Zambilă, dar se întristă auzind că fiul cel mic a fost aruncat de niscaiva tîlhari într-o fîntînă fără fund şi acolo s-a prăpădit. Veni timpul să slobozească biserica cu nouă turle, înaltă pînă la cer şi poleită cu aur. Suiră Pasărea Zambilă pe mănăstire să cînte mai întîi, ca să nu se dărîme biserica. Cînd colo, pasărea plînge şi tace. Cei doi fraţi încep cearta, care să se însoare cu zîna cea frumoasă. Amîndoi o voiau şi nici unul nu se lăsa în voia celuilalt. Pînă la urmă ajunseră la ceartă şi bătaie. Mai înainte de nuntă se bătură şi mijlocaşul îl omorî pe fratele cel mare.
    Fratele cel mic a fost aruncat aproape mort de către fraţii săi intr-o fîntînă adîncă. Apa nefiind adîncă el s-a trezit de răceală şi a strigat ajutor. Un cîine ciobănesc a auzit şi nu s-a lăsat pînă ce nu i-a dus pe păstori pînă acolo să vadă ce este. Cîinele a luat-o înainte iar ei după cîine. Cînd l-au auzit în fundul fîntînii văitîndu-se, i-au lăsat în jos o frînghie şi l-au tras afară la lumină. Atunci băiatul i-a luat cu turma de oi la casa împăratului, ca să povestească şi ei cele întîmplate. La palat nu se trăgea nici o nădejde că prinţul cel mic o să mai calce pragul casei. Prinţul cel mijlociu se puse cu zorul să se însoare cu zîna cea frumoasă. Au fost poftiţi împăraţi, regi şi prinţi din toate împărăţiile aşa cum este adetul la nunţi. Zîna însă plîngea şi nu voia să se facă nici o nuntă. Ea deşi ştia că prinţul cel mic fusese omorît chiar de acest frate mijlocaş, se temea să spuie adevărul şi tăcea. Pasărea Zambilă văzuse toate dar se temea şi ea de răzbunare. Împăratul în zadar o suia pe mănăstire să cînte, că în loc să cînte, plîngea şi poporul cum o vedea plîngînd, plîngea şi el, făcîndu-şi socoteala că este vreun semn dat de Dumnezeu. Era chiar în ziua nunţii cînd trebuiau cei doi tineri prinţul cel mijlocaş şi zîna să se cunune la o altă mănăstire. Tocmai atunci sosi la nuntă şi prinţul cel mic îmbrăcat în sarică, opinci şi haine ciobăneşti. El merse drept la împărat şi-i povesti cum l-au lovit fraţii şi l-au aruncat în fîntînă să moară. Apoi în loc de nuntă ceru mai întîi să se adune toată lumea din împărăţie şi să se facă judecata fratelui său ucigaş. Lumea adunată credea că se va face judecata pe sprînceană. În piaţa cea mare a cetăţii, împăratul era judecătorul. El aduse zîna şi Pasărea Zambilă, apoi în ţoale împărăteşti sosi şi prinţul cel mic şi voinic. Prinţul întreabă pe zînă, ca să audă toată lumea, chiar şi frate-su şi cu împăratul.
    — Cine te-a scos din mîinile celor patru iepuraşi care te robiseră şi erau zmei prefăcuţi în iepuri?
    — Tu singur, singurel cu sabia.

- 148 -

    — Cine m-a lovit cu cuţitele şi m-a aruncat în puţ?
    — Fratele tău, care vrea să mă ia de soţie, iar cel mare te-a aruncat în puţ, de aceea nici nu i-a ajutat Dumnezeu.
    — Mărite împărate, întrebaţi pe Pasărea Zambilă, cine a omorît vulturul cu ciocul de fier şi a scăpat-o din robie?
    Împăratul a întrebat-o şi pasărea a răspuns că el este voinicul cel viteaz care a scăpat-o, dîndu-i libertate şi viaţă.
    — Dar cine a mai vrut să mă omoare ?
    — Fratele cel mijlociu te-a înjunghiat cu cuţitul şi cel mare te-a aruncat în puţ. Atunci împăratul a întrebat cu glas tare poporul adunat să-i spună, ce pedeapsă i se cuvine unui fiu atît de ticălos pe care nu-l mai socoteşte vrednic să-i fie fecior şi moştenitor. Lumea adunată a cerut să-l omoare şi a sărit mînioasă pe el. Atunci împăratul a poruncit să-l ia pe ginerele ticălos să-l lege de patru cai sălbatici şi în faţa mulţimii să-l spintece-n bucăţi. Iar bucăţile din trupul lui să fie duse în pădure şi aruncate fiarelor. Aşa şi făcură.
    După asta, prinţul cel mic rugă Pasărea Zambilă să zboare pe biserica de aur şi să cînte. Pasărea Zambilă şi începu să cînte cu un glas frumos şi duios, de picau frunzele pe jos.
     Se sfinţi biserica şi se cunună zîna cu fiul cel cuminte şi viteaz de se bucură întregul popor şi bogat şi sărac, pentru dreptatea ce s-a izbîndit.
                                                 Făcu nuntă împărătească,
                                                 La coconi să pomenească;
                                                 Şi jucară toţi prin tindă
                                                 Cu picioarele prin grindă;
                                                 Şi jucară toţi pe loc
                                                 Cu povestea din Timoc!

- 149 -

43. Marian Liuba **, 80 ani, 1945, com. Iabucovaţ, jud. Craina: Pasărea Zambilă (tip. 550 B *) p. 406



Cristea Sandu Timoc : Poveşti populare româneşti,  Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 146-149, 406

[Volcae]

POVASTA CU SÎNTOADIRI

    A fost vrun uom şî s-a-nsurat şî-i moare muįęrįa — ş-udęşće įel văduvoń. Aįde atunś şî s-însoare şî įa muįęre cu-o fată — o fată įęl a-vut, o fată a luvat, muįęrįa įar cu o fată. Cînd, muįęrįa o mrzîặşće — mrzîặşće fat-aįa dar pr-a įeį o voįęşće, o urzîặşće-mrzîặşće dar pr-a įeį o voįęşće. Vin sîntoadirii... Vin sîntoadiri ş-aį s-o mîńe la moară, s-o mîńe noapća la moară — să įęsă, s-omoară sîntoadirii. Atunś a-mblat sîntoadiri, vrodată a-mblat įeį pră caį.
    Cînd sî duśe įa la moară, pľacă taman cînd zavîrńe soariľi. Cocoşu:
    — Cucurigu! mįerg şî įo.
    — Aįde cu mińe dă soţîįe. Mîţu:
    — Miau ! mįerg şî įo.
    — Aįde cu mińe dă soţîįe că n-am pră ńima a mă duc la moară. Să duśe. Cînd să duśe la moară, cocoşu-į spuńe:
    — Tu, scă, acuma (cocoşu o-nvaţă, a vorbit cocoşu) śe-gode įeį ce va năradi, tu să nu măi ģindeşć sî įes afară, noį tot-îţ spuńem — îį spuńe cocoşu. Trįęśe cîta vrįęme (a nu-į noapća prea mare pră sîntoadiri) — vin sîntoadirii.
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — N-am rokiįe (aįa n-are aľină albă) — n-am aľină d-aľe albe dî sî įes sî źucăm. Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s. Îmblă įeį, vin —îį aduc aľină albă:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — N-am taľiri. Să duc įeį. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacătă-į vin, îį aduc taľiri:
    — Ieş fată, şî źucăm !
    — N-am ţapįeľ, c-aş įeşî ma frî-dî ţapįeľ įo nu pot sî źoc. Sî-duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, îmblă-îmblă, îmblă-îmblă — įacătă-į vin, į-aduc ţapįeľ:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes că taman acuma mį-s fată mare: n-am, îm-trîặbe o sută dî cîrpe, cînd ma marit. Sî-duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacătă-į vin, į-aduc, îį lapădă cîrpiľi:
    — Ieş, fată, să źucăm !
    — Nu poś că-m trîặbe o sută dă peşkire dî nuntă — îm trîặbe miįe dî nuntă — nu poś įo sî įes. Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — vin, îį aduc o sută dî peşkire:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes că n-am brăśiri, trîặbe să grăbăsc să lucru, n-am brăśiei dă nuntă — în-trîặbe śinḑăś dă frîmbiį dă brăśiri, trîặbe sî dîặruį — n-am. Sî duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacătă-į vin, îį lapădă śinḑăś dă frîmbiį dă brăśiri:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes cî n-am, îm trîặbuįe śinḑăś dî įastuśe90 sî-m dîặruį nunta că įo mi-s fată mare. Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacătă-į vin, îį aduc, lapădă śinḑăś dî įastuśe, vigu:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes că-m trîặbe śinḑăś dă parįeki dî śirįepi cusuţ, toţ fărbuįiţ91 şî cusuţ — îm trîặbe că sî-m dîặruį nunta, sî-m dîặruį naşu. (o tot o-nvaţă cocoşu).

- 369 -

    Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s -įacătă-į vin, îį lapădă śinḑăś dî parįeki dî şirįepi:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes că-m trîặbe śinś strańe, s-am strańe —nu poś-įo -aşa că-n trîặbe să mă culc.
    Ieį sî duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacă-tă-į vin, îį aduc śinś strańe, lapădă:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî įes că-n trîặbe şasă ćiľimuri (cocoşu o-nvaţă), în-trîặbe şasă ćiľimuri — cînd m-ai marita-mă s-am s-încarc cośiįa dă dîrză.
    Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacă-tă-į vin, îį aduc şasă ćiľimuri împuįaće dă nu-măį pot fi dî mîndre, le lapădă:
    — Ieş, fată, sî źucăm !
    — Nu poś sî-įes sî źucăm că n-am, în-trîặbe orman (nu-i ḑîśe şifońeri numă orman, atunśa-aşa a fost), n-am orman să-m pun ţoaľiľi — mi-ľe manîncă îrţî aiś în moară c-aiśi-s boabe, nu-s ţoaľe.
    Sî duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s — įacă-tă-į vin, aduc ormanu, îl lapădă:
    — Ieş, fată sî, źucăm !
    — Nu poś sî įes că acuma taman mį-am pus slamįećiľi că-m trîặbe miįe slamįeć că-să-mă marit.
    Să duc. Nu-s-nu-s, nu-s-nu-s, nu-s-nu-s. Cînd įeį vin cu slamįećiľi, lapădă slamįećiľi, śinś slamįeć — şî įeį lapădă śinś slamįeć şî cocoşu:
    — Cucurigu! Cîntă dă-ncolo, şî mîţu:
    — Mįau, mįau ! şî įa baće vatraįu — şî įeį să duc. Cîta şî să faśe ḑîva.
    Cînd, sî faśe ḑîva, tramįęce-įa după tată-su, să vină tatî-su cu loįtriľi — să-į ducă ţoaľiľi dî-la moară. Îş faśe raćunu maşcoaįcî -s-aįa — ma śe ţoaľe aîặľa să ducă !
    — He ! — įa să rîde, îş baće źoc cătră uom:
    — Du-će, įa-ţ ţoaľiľi lu fată c-a lucrat fat-astănoapće la moară, sî-će duś sî-į aduś ţoaľiľi cu loįtriľi — să rîde įa.
    Cînd, îăla įa prinde vaśiľi la car, şî puńe loįtriľi-n car şî-s-duśe, s-duśe įel la moară. Cînd —fata, istînă, scoaće, scoaće, scoaće, tot śe-gode į-a trîbuįit įeį dî dar. încarcă caru, puńe şifońęrįu şî-s-duc acas —puńe maśińişu — şî fanină a-facut.
    — Alălă-lălă ! fata mįę, alălă! — śe nu-će duşăş tu: s-će-duś astară, fata mįę, să-ţ faś şî tu.
    — Sî-mă duc, mumo, cum să nu-mă duc!
    Cînd sara prinde murgu — mînă fata įeį şî-măį însarat dîcît pră-aįa să-į aducă, să-ş facă măį mulće ţoaľe.
    Mîţu:
    — Mįau ! mįerg şî-įo
    — He, îş, rr, pişu-će — tu să mįerź cu mińe că sigur no tu o-să-m faś ţoaľe miįe, tu să-m faś ţoaľe !
    Cocoşu:
    — Cucurigu ! mįerg şî-įo.
    — He ! tu sî mierź cu mińe, tu să-m faś ńiscar ţoaľe, dar cum, tu sî mįerź, la śe sî mįerź tu ! Udęşće şî cocoşu şî mîţu. Ia nu ľe įa că, vįeḑ, įe cu mumă — nu să ćeme įa dî ńima, s-ducă şî-s facă ţoaľe įa cum a făcut aįa într-o noapće.
    S-duśe įa la moară, sloboade moara, maśină — įeį vin:

- 370 -

    — Ieş, fată, sî źucăm!
    Ia įęsă. Ieį o-mor şî-i aľină toaće maţîľi źos după fusu lu moară a pră įa o pun lîngă mîşńic şî-o beľesc dîn dinţ — îį cască gura, şî-į beľesc dinţî, ş-o lasă şî-s-duc.
    Cînd sî duśe mumî-sa (isto įa dimińaţa caru cu loįtriľi) — s-duśe s-aducă daru lu fată dî-la moară.
    — Alălă ! — ţucu-će dî fată, cum će rîḑ-tu ! Ho, ţucu-će ! cum će rîḑ-tu, mora ţ-a-mplut îăįa — şî-măį mulće aį facut dîcît aįa, ḑîc aį crśit măį mulće.
    Cînd să duśe coló — įeį după fusu lu moară į-a-nşîrat maţîľi şî prî įa a pus-o lîngă mîşńic şî į-a cascat gura į-a beľit dinţî şî stîặ lîngă mîşńic moartă.
    — Alălă ! să cîntă, s-omoare maşći-sa toată că į-a omorît fata sîntoadiri.

Danica Mihajlović, (Dańiţa lu Iľiia), 59 ani, Rakova Bara (Rîcobara), 9.2.1970.

Culegător: Ratomir Marcovici.

- 371 -

Cristea Sandu Timoc : Poveşti populare româneşti,  Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 369-371.