Le-am prezentat oaspeţilor din Serbia de răsărit şi Muzeul Preparandiei Arădene (şcoala pe care am absolvit-o şi eu şi care are acum numele de Liceul Pedagogic Dimitrie Ţichindeal Arad) – a treia instituţie ca vechime în Europa care în 1812 a pregătit învăţători, instituţie care, la inaugurare se numea “Şcoala pedagogică a naţiunii valahe din Arad” (Schola Praeparatoriae Nationis Valachicae V. Aradini-1812”.
ŞTIAŢI CĂ……
1.Ştiaţi că Viena şi Budapesta nu s-au opus la înfiinţarea primei şcoli de învăţători în limba română din Banat şi Transilvania?
2. Ştiaţi că ierarhii sârbi de atunci ai bisericii ortodoxe s-au opus la înfiinţarea primei şcoli de învăţători în limba română din Banat şi Transilvania? (până în 1864 biserică unică pentru românii şi sârbii din imperiul habsburgic cu sediul la Karlowitz)
3.Ştiaţi că Dimitrie Ţichindeal, primul director al şcolii româneşti din Arad este dat afară din învăţământ de conducerea bisericii sârbe?
4.Ştiaţi că biserica sârbă s-a opus la introducerea în şcolile româneşti din Transilvania şi Banat a alfabetului lativ?
Toate acestea au fost motive de separare în 1864 a bisericii române de aceea sârbă.
La vremea aceea, în Banat, Ardeal şi Bucovina, nu Viena, ci ierarhii sârbi ai bisericii se împotriveau dezvoltării limbii române în şcoli şi biserică, românii şi sârbii din imperiul habsburgic aveau o singură conducere bisericească cu sediul la Carloviţ.
Limba română era îngrădită a fi folosită în bisericile ortodoxe din Arad. Teodor Botiş consemnează că mitropolitul Stratimirovici „zicea adeseori: «nimica nu-i mai urât decât limba română»”.
Primul Director al şcolii pedagogice române, Dimitrie Ţichindeal îi îndemna pe elevi să cânte şi să rostească în limba maternă rugăciunile în biserica catedrală ortodoxă din Arad purtând hramul Sf. Ioan Botezătorul. Ierarhii sârbi l-au alungat imediat pe Ţichindeal din învăţământ.
Teodor Botiş oferă informaţii conform cărora arhimandritul sârb Manuilovici de la Mânăstirea Hodoş Bodrog l-a pălmuit pe un elev pentru faptul că-l salutase în limba română, iar Sava Tököly îi ameninţase pe preparanzi că-i va da afară din biserică dacă, la înmormântarea episcopului Avacumovici vor cânta româneşte.
Mărturie a acestor ţeluri care au imprimat mişcării luminilor din Banat şi Crişana un militantism mai mult decât evident a fost mişcarea petiţionaristă zonală, marcată de Recursul majestatic din 29 iunie 1807 semnat de un grup de patru clerici bănăţeni, între care figura şi tânărul preot Dimitrie Ţichindeal. De asemenea, acestui prim act îi succede Petiţia elaborată încă din 1813 de către Ţichindeal care va fi prezentată împăratului în iulie 1814. Pentru întâia oară era formulată revendicarea întronării pe scaunul episcopal al Aradului a unui „episcop de neam Român, cu sângele şi cu inima român...”. Cererile vor urma succesiv în anii: 1815, 1816 (3 petiţii), 1819. Unele dintre ele poartă denumirea de „Supplex Libellus Diocesis Aradiensis Valahicae”, precum cele din 1814 şi 1816. Se exprima astfel ideea că mişcarea petiţionaristă locală izvora, ca spirit şi eşafodaj argumentativ din celebrul „Supplex Libellus Valachorum”, operă prin excelenţă a Şcolii Ardelene.
Introducerea în scrierea autohtonă a grafiei latine a reprezentat un aspect important al luptei pentru apărarea şi afirmarea limbii române, pe care cărturari iluminişti laici şi ecleziastici grupaţi în jurul Preparandiei au purtat-o cu tenacitate şi constanţă mai cu seamă după 1812. Moise Nicoară a fost stegarul acestei confruntări cu autorităţile centrale de la Viena în perioada 1815-1819, când, în calitate de deputat al românilor din fosta eparhie a Aradului înaintase numeroase petiţii împăratului. În demersurile întreprinse de M. Nicoară se regăsesc strădaniile lui Ţichindeal, C.D. Loga şi Ioan Mihuţ. Profesorii locali au fost din această privinţă continuatorii lui Samuil Micu şi a tuturor celorlalte figuri reprezentative ale luminilor transilvane.
În documentele vremii se păstrează scrisoarea datată cu 16 februarie 1816 a profesorului Ioan Mihuţ, pe atunci senior al Preparandiei din Arad adresată lui Moise Nicoară în care îi solicită sprijin pentru satisfacerea a trei cereri între care figurau: folosirea literelor latine pentru români; conducător (în sens de inspector şcolar-n.n.) autohton, diferit de cel sârbesc pentru institutul preparandial şi „să fie denumit un român de naştere episcop al Aradului”. Tot atunci i se adresa şi Dimitrie Ţichindeal din Becicherecul Mic solicitându-i lui Moise Nicoară să pledeze în faţa Curţii de la Viena pentru „lesnimea introducerii literelor latineşti la noi. Proiectul trimis, la care şi la cât am ştiut şi putut am lucrat, lucră şi Domnia Ta, cât poţi să se introducă literele latineşti”.
Acelaşi militant naţional Moise Nicoară în Recursul înaintat împăratului în 11 august a aceluiaşi an 1816, „cere ca în Preparandia din Arad să se introducă literele latine”.
În iunie 1814 clerul şi românii din eparhia Aradului trimit un memoriu împăratului FranciscI prin care solicită ca după moartea episcopului Pavel Avacumovici să fie numit un episcop român. Dimitrie Ţichindeal s-a implicat în elaborarea memoriului şi a fost sprijinit şi de episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, fapt care a dus la înlăturarea lui Dimitrie Ţichindeal din funcţia de profesor al preparandiei. În memoriu se arată că „şcoalele preparandiste din Arad, care pentru deşteptarea şi luminarea neamului românesc s-au ridicat din părintească milă a Maiestăţii Voastre” Prin acţiunile în care s-a implicat Ţichindeal, preparandia din Arad a devenit un pericol pentru ierarhia sârbească, fapt ce l-a determinat pe inspectorul sârb Nestorovici să ia o serie de măsuri. În 1814 l-a înlăturat pe Ţichindeal, a urmat o încercare a mitropolitului de a muta şcoala de la Arad la Carloviţ pe motiv că şcoala nu are săli de clasă potrivite. Problema preparandiei din Arad a fost adusă la cunoştinţa împăratului de către episcopul Samuil Vulcan care în 1816 a fost la Viena unde a fost primit în audienţă de către împărat. O altă măsură luată de Nestorovici a fost introducerea limbii sârbe ca materie de studiu în cursul al II-lea sub pretextul că unii dintre elevi vor deveni învăţători în satele unde erau şi sârbi. În 1816 mitropolitul de la Carloviţ îi acuză pe Mihuţ şi Diaconovici, profesori la preparandie, că nu cunosc limba sârbă. Din anul 1817 a fost introdusă limba sârbă ca obiect de studiu.
Nu putem să nu amintim în acest context împlinirea gândului – iniţiativă a profesorului C. D. Loga de a înfiinţa, în Arad, „şcoală trivială”, în 1815 cu rol de şcoală de aplicaţie. De notat că în această instituţie al cărei edificiu a fost cumpărat de dascălul sus amintit, învăţătorul Sofronie Simion, fost elev preparandial, a predat numai cu litere latine.
Eforturile dascălilor preparandiei de a introduce grafia latină au avut darul să convingă şi să stimuleze preocupări în această direcţie şi în rândul foştilor ei elevi. Între aceştia s-au distins două figuri de învăţători care ei înşişi se vor impune ca veritabili cărturari şi militanţi activi pentru promovarea alfabetului latin în scrierile, cultura şi şcoala românească a vremii.
Astfel, învăţătorul Moise Bota, unul din cei mai ostenitori învăţători şi cărturari de vădită concepţie iluministă, a tipărit la Timişoara, în 1820 primul abecedar în limba română scris cu caractere latine. Este o izbândă cultural-pedagogică în premieră la nivelul literaturii didactice româneşti. Utilizarea grafiei latine în tipărituri româneşti la sfârşitul deceniului al treilea al secolului XIX îl preocupa şi pe Ştefan P. Niagoe, absolventul de Preparandie din Arad, care în cele patru ale sale Calendare româneşti (1828; 1829; 1830; 1831) apărute la Buda foloseşte atât grafia veche, chirilică cât şi pe cea nouă latină.
Pentru cultivarea limbii române în şcoală şi societate prin adoptarea grafiei latine, pentru instituirea unui inspector şcolar român şi directori şcolari români, Preparandia română din Arad a fost ameninţată cu desfiinţarea încă din 1825 ca expresie a politicii autorităţilor clericale sârbeşti.
Ţichindeal a rămas celbru prin cuvintele: „Mintea! Mărită naţie daco-romanească din Banat, Ardeal şi Ţara Ungurească, din Moldova şi Ţara Românească. Mintea! şi când te vei lumina cu faptele cele bune ale strămoşilor tăi…te vei uni şi altă naţie înaintea ta, pe pământ, nu va fi !”
„Doar va veni şi acea fericită vreme când şi românii vor dobândi odată învăţătură şi cărţi folositoare în limba lor”, va spune Ţichindeal în nota-i optimistă, prea bine cunoscută. sau „...Când te vei lumina, mărită naţie daco-românească...cu faptele cele bune ale strămoşilor tăi, TE VEI UNI ...!”
Nota aceasta, de optimism consolator al Preparandiei din Arad, atinge o cotă înaltă, dublat fiind de vizionarismul, profetismul propriu celui pe care poetul Eminescu în poemul său Epigonii l-a definit ca fiind „Gură de aur” şi făuritor de „scripturi române” - Ţichindeal.
PS
Vremurile s-au schimbat si acum cele doua biserici si popoare se inteleg si se respecta.
Atasez o imagine cu colegi din Serbia de rasarit la Muzeul Preparandiei Arădene – a treia instituţie ca vechime în Europa care în 1812 a pregătit învăţători, instituţie care, la inaugurare se numea “şcoală pedagogică a naţiunii valahe” (Schola Praeparatoriae Nationis Valachicae V. Aradini-1812”.
