Precizări cu privire la redarea în scris a rostirii
dialectale bănăţeneşti Principiul fonetic (redarea rostirii) este precumpănitor; potrivit acestuia este „aproximată” în scris vorbirea bănăţeană fără a se face apel la transcrierea fonetică. Cuvinte precum ziuă, Dumnezeu, vezi, găseşti, grăbeşte, deal, unde, dimineaţă, Dinu se transcriu simplu, corespunzător fonemelor întâlnite în rostirea bănăţeană astfel: dzîuă, Dumnedzău, vedz, găsăşci, grăbeşce, geal, unge, giminaţă, Ginu.
Pentru redarea „sunetelor specifice” ale rostirii bănăţene (profitând de facilităţile tehnoredactării computerizate) sunt preluate din alfabetul fonetic doar următoarele semne: s, z (se, si, ze, zi): serc, se, seva (cerc, ce, ceva); sins, sineva (cinci, cineva); zer, zamăn, merz, merze (ger, geamăn, mergi, merge); zinere. Dar s, z urmate de vocalele o, a se redau fără semivocalele i, e: sară (ceară), soc (cioc), socâi (stârv), zoc (joc), zană (geană), zamăn (geamăn).
Dintre celelalte consoane palatalizate din subdialectul bănăţean (b, p, v, f, d, t, l, r, m, n), redăm palatalizarea lui n prin n, sunet specific graiurilor bănăţene ca şi tuturor limbilor romanice: cun (cui), călcân (călcâi), nauă, Nelu, giminaţa/gimnaţa, Dumnedzău. În mod excepţional, păstrăm n în transcrierea unor nume Andrăşon, Bălon, Vorovon, Mărcon sau localităţi Sărăzan, Muran, Greon.
Excesul de „înmuieri” (palatalizari): vorbiesce, persa, aproapie, loviesc,
Nielu, motiel, tieu (tau), tielie (tale), rieuma, muierie, lumie a fost înlaturat în redarea în scris.
Sunetul redat prin dz (perechea sonoră a lui ţ), ar fi trebuit să fie notat printr-un d cu sedilă (ca în cazul lui ţ), însă semnul respectiv nu figurează în fonturile utilizate în programele de scriere electronică, fapt pentru care am recurs la notarea mai sus arătată, tradiţională de altfel: dzîuă, astădz, dzău. De asemenea, respectivele fonturi nu permit redarea grafică a lui ă accentuat în unele cuvinte bisilabice sau plurisilabice; în cuvinte, notăm vocala accentuată alvăluc (aldămaş), dărăbel (bucăţică), adusă, iar în cuvintele în care accentul cade pe ă arătăm acest lucru lăsând celelalte vocale neacentuate, înţelegându-se astfel că ă este accentut adusă faţă de adusă (perfect simplu, existent în vorbirea bănăţenească), adău (taxă bisericească anuală).
Sunt redate fonetic singularul pentru plural (paş) şi pluralul pentru singular (cojocari, pilari „precupeţ”, murari, văcari, măşcioni („tată vitreg”).
Semnul î din interiorul cuvintelor redă acest sunet care în rostirea bănăţeană corespunde semnului i (uneori lui e sau u) în cuvântul-pereche din limba literară: dîn (din), măşînă (maşină), dzîuă (ziuă), pîn (prin), spre deosebire de pân’, care este „redarea bănăţeană” a lui „până” din limba literară. Similar, pentru a deosebi pe ţîp (eu ţip), de ţâp (eu arunc). Menţionăm că notăm diferit cele două cuvinte, deşi DLR în ambele cazuri le notează cu i, ca având etimologie necunoscută; dî (de), gutîn (gutui).
Cazurile în care i din limba literară are în rostirea bănăţeană corespondent pe î sunt acelea în care vocala i urmează după consoanele dure: j (îngrijît), s (sîngur), r (strîgă), ş (măşînă, ieşît), t (răstîcnit), ţ (supţîre), z (păzît, putrădzît), x (mălăxît).
Apostroful este folosit pentru a indica absenţa grafică a articolului hotărât în situaţia substantivelor terminate în u: nogeu’, grâu’ (*nodeul - inexistent în limba literară - os rotund al gleznei, grâul). De asemenea, apostroful este uneori folosit pentru a înlătura confuzia: da’ - dar, ’po’ - apoi, păi, ’tâmplă - întâmplă, ’ise (zice), ’is (aici).
Notă: Fondul lexical şi particularităţile gramaticale dialectale semnificative sunt într-un proces de selectare şi sedimentare, fixându-se prin cele mai valoroase creaţii găzduite în seria „Literatură dialectală” a Editurii Marineasa. Celelalte particularităţi (cele de ordin morfo-sintactic) ale vorbirii sunt cam aceleaşi pentru graiurile din Banatul de câmpie (pustă), respectiv pentru cele ale Banatului de munte. Din punct de vedere lexical, trebuie să ţinem seama de situaţia specială a „Banatului sârbesc”; pentru toate graiurile genitivul şi dativul sunt exprimate analitic: la marzina dă sat (G); dă drumu la cai, le-o spus lu fece (la fece) (D); Uneori sunt folosite imperative din infinitive lungi: haidareţ dă mâncareţ! (cf. Frăţilă, 1993, p. 19-99).
Socotim acceptabilă redarea diferenţelor de ordin fonetic între marile zone ale Banatului aşa cum se concretizează în „regimul” prepoziţiei de: dă/dî (pentru Banatul de câmpie), ge/gi (pentru Banatul de munte şi zona Făgetului), precum şi diferenţa î/i după care Banatul „se împarte” după cum bănăţenii pronunţă grâu sau griu, rât sau rit. În privinţa lexicului, apreciem ca normală (fără exagerări însă!) menţinerea mai multor „variante” şi sinonime în Voivodina („Banatul sârbesc”) faţă de Banatul românesc. Dezavuăm, însă, apariţia şi manifestarea tendinţei similare celei existente în alte zone „de peste munţi” (Bihor, Oaş, Maramureş, pe alocuri în Ţara Moţilor) unde, prin abuz de regionalisme rare, barbarisme preluate (mai ales din maghiară), eliziuni şi prescurtări exagerate şi groteşti, se caută să se obţină o „limbă păsărească” ininteligibilă aşadar inexpresivă şi iraţională, adică noncomunicativă.
Fragment din antologia „«Gura satului» la Radio Timișoara – 20 de ani“, Editura „Marineasa“ - Timișoara 2011
sursa:
http://www.banaterra.eu/grai/content/preciz%C4%83ri-cu-privire-la-redarea-%C3%AEn-scris-rostirii-dialectale-b%C4%83n%C4%83%C5%A3ene%C5%9Fti-0
