BABA MARTA CU NUAUĂ COJUAŚE * БАБА МАРТА СА ДЕВЕТ КОЖУХА

[PaunEsDur]

              [ÎN GRAĬU UNGURĬEŃILOR DÂN ZVIJD]

             BABA MARTA CU DOĂSPRÎAŚE COJUAŚE   

             Baba Marta a fuost vro muĭerĭe râa. A mânat pră norâsa sî spĭaľe lâna, ama аşa s-o spĭaľe dî pra albă s-o facă ńagră, dar pră a ńagră s-o facă albă! Norâ-sa a fuost muĭare cređinţuasă şî nâcajându-sa aşa cu lâna-ĭa, sa jăluĭaşće la Dumńedzâu. Iĭ sa îvĭaşće înźiru, ş-o-ntrabă dî śe sa jăluĭaşće, şî când ĭa îĭ spuńe śiĭe şî cum-ĭe, ĭel îĭ dă o chită dî fluorĭ dî primovară, şî spuńe sî sa lasă dî spalato-la şî sî pľiaśe dă-n luoc la casă. Când suacrâ-sa a vadzut fluoriľi-ľa, dragu iĭ:
             - »O, ścă, a veńit primovara, da ĭo aiśa pĭerd vrĭamĭa ńiścotrĭabă!« - şî înbracă doasprăśe cojuaśe, şî s-a duśe cu uoĭľi-n munće, în Beľańiţa.
             Pănă ĭa cu uoĭľi acolo, în munće, vrĭamĭa anśeput să s-angaldzâască, şî ĭa sa pus sî labâđe câći un cojuoc dă pră ĭa. Ama prăurmă vrĭamĭa sa prontuarśe, sa puńe źeru, şî ĭa sa îngĭaţă, acolo-n munţâ-ľa!

             Informator: Priulović Slavoľub (1915), Neresniţa, registrat: P. Es Durlić 22. XI 1993. Nepublicat.
   
             *
             БАБА МАРТА СА ДВАНАЕСТ КОЖУХОВА

             Баба Марта била је нека зла жена. Терала снају да пере вуну, али тако да белу претвори у црну, а црну у белу. Снаја била много побожна и у току прања пожали се Богу. Јави јој се анђео, упита је зашто се жали, и кад му она каза о чему се ради, он јој даде китицу пролећног цвећа (висибабе), и нареди јој да одмах пође кући. Кад је свекрва видела цвеће, узвикну:
             - "О, вели, стигло је пролеће, а ја овде губим време!" - па навуче на себе дванаест кожухова, и потера овце у планину Бељаницу.
             Док је тамо боравила са овцама, време је најпре бивало све топлије, па је она скидала кожух по кожух. Пошто је време било променљиво, нагло је захладнело, наступио је мраз и она се смрзла, тамо, у тој планини.

             Казивач Приуловић Славољуб (1915.), Нересница, Записао П. Ес Дурлић 22.XI 1993. год. Необјављено

             Напомена:
             У румунској митологији, пандан Баба Марти је Баба Докија (Baba Dochia). О њој је код наших Влаха остао само траг у грдњи упућеној деци која би се натронтала свим и свачим: "Dochiĭo, cum ć-aĭ înbracat!"

[Tarabostes]

Despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.

O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.

Altii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era asa de rea încât si copiii, care cum cresteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutătile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar si cel mai putin la minte, i-a fost rămas dintre toti copiii în preajmă. Dragomir, c-asa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile si numai biata nevastă-sa, harnică si bună la suflet, răbda si suferea toate hachitele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuseste să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Si pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu si Sf. Petru. Auzindu-i necazul si făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna.

Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar si cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori si fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile si fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir si-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Si răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir si plecă îmbrăcată asa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea si cu oile în urmă. Afară se încălzise bine si, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse si începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămesoi. Atunci porni însă cel de sus o vifornită cu zloată, de au înghetat si baba si oile, cu Dragomir alăturea.

O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstorită, urcând cu o turmă de oi în munti. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul si temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.

BALADA DOCHIEI

     scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)
   

Între Piatra Detunată
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locasul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amortit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme si păstori.
   
La frumusete si la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Desi e biruitor,
Frumusetei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paste peste plai
A ei haină aurită
O preface în săiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă tară
Si de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
"Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!"
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n brat Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărti.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Si Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.


Un text despre Dochia, intitulat Mărtisor (despre care nu se stie dacă este de inspiratie populară sau e doar născocire), a scris si marele Sadoveanu:

     Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăsluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră si unde înfloresc măruntii trandafiri ai stâncilor. În nopti de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărătia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copilită pe care a crescut-o si a îndrăgit-o. Fetita de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă si mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt asezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când întelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică si acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins.
Au prefăcut-o în sloi si stâncă noptile reci de mărtisor...

LEGENDA MARTISORULUI

     Odata soarele coborî într-un sat, la hora, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a rapit dintre oameni, inchizându-l într-o temnita.

     Lumea se intristase. Pasarile nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea sa-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotarât sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamânteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pâna când zmeul fu doborât. Slabit de puteri si ranit, tânarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer înveselind si bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sângele cald din rani i s-a scurs în zapada. Pe când acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pâna si ultima picatura de sânge se scurse în zapada imaculata. Muri.

     De atunci tinerii împletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul înseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.

[Paun]

          BABA ODOCHIIA
         
          Baba Odochiia o trimăs-o pi nor-sa sî speli o lînî niagrî păr s-a faśi albî. Nor-sa s-o dus ş-o spălat-o. Da un' sî facî albî, dacî-i niagrî?! Da Dumnedzău Sfîntu o vedi ş-ontreabî:
          - Śi speli, nevastî, hăi?
          - Ia o lînî niagrî. M-o trimăs soacrî-mia s-o spăl păr s-a faśi albî. Dumnedzău o blagoslovit-o şî s-o făcut lîna albî ş-o dus-o babii albî.
          Dacî s-o dus acasî, baba s-o făcut bolnavi şî i-o fost a mînca di căpşîni.
          - Du-ti, fatî, hăi, şî-ńi adî căpşîni, cî tari ńi-i a mînca di căpşîni!
          Ie o luoat o oalî şî s-o dus. Da undi sî śii căpşîni în Postu Crăśiunului? Da Hristos o aźiuns-o din urmî:
          - Un' ti duśi, nevastî?
          - Mă duc sî strîng căpşîni, cî soacrî-mia-i bolnavi şî ί-i a mînca.
          - Du-ti, nevastî-n valia śeia, c-acolo sînt şî strînzi oliacî! S-o dus nevasta ş-o strîns şî i-o adus.
          Tot Hristos i-o dzîs:
          - Ai s ti-mbolnăźeşti şî tu şî ţ-a śi a mînca di brîndzî di caprî facutî la munţ.
          Nevasta, nu zăbavî vrfcmi, s-o-mbolnăźit şî i-o fost a mînca şî ii di brîndzî di caprî ş-o śerut la soacrî-sa sî-i aduci. Soacrî-sa o dzîs:
          - Mă duc, cî ie-η Postu Crăśiunului ńi-o găsît căpşîni, da ieu nu i-oi aduśi brîndzî di caprî di la munţ?
          O luoat baba douîspreśi cojoaśi şî douîspreśi cairi di lînî, sî nu şadî diźiaba. Pi drum, oaminii o-ntrebau:
          - Da un'ti duśi, babî Odochii, cî-i Mart? Da ie i răspunde:
          - Hei, ieu pi Mărţişor l-oi faśi on boţîşor şî l-oi vîrî în curişor!
          Iaca o-nśeput a da o ploai şî ploui, şî ploui. Da baba Odochiia leabd-on cojoc. Ploui douîspreśi dzîli, leabdî baba douîspreśi cojoaśi. Şî rămîni ie numai cu sufletu ş-o-nghieţat şî s-o făcut ie o scalî di chiatrî şî curî apî postoiano, ca şuşmeua, din scala śeia.
          Śini nu rîdi, be apî limpidi; śini rîdi, îi tulburi apa, di n-o poati be.
         
          Corcmaz - Măria Drubală, 78.         
         
          * * *
          Izvor: Petre V. Ştefanucǎ, Cercetǎri etnologice în Basarabia, Editura Fundaţiei pentru Studii Europeane, Cluj-Napoca, 2006, p. 392
         
          Gde se nalazi mesto Cormaz, u reonu Valea Nistrului, možete videti ovde:
          http://www.traveljournals.net/explore/moldavia/map/m3141459/corcmaz.html