Despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.
O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.
Altii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era asa de rea încât si copiii, care cum cresteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutătile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar si cel mai putin la minte, i-a fost rămas dintre toti copiii în preajmă. Dragomir, c-asa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile si numai biata nevastă-sa, harnică si bună la suflet, răbda si suferea toate hachitele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuseste să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Si pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu si Sf. Petru. Auzindu-i necazul si făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna.
Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar si cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori si fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile si fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir si-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Si răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir si plecă îmbrăcată asa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea si cu oile în urmă. Afară se încălzise bine si, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse si începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămesoi. Atunci porni însă cel de sus o vifornită cu zloată, de au înghetat si baba si oile, cu Dragomir alăturea.
O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstorită, urcând cu o turmă de oi în munti. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul si temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.
BALADA DOCHIEI
scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)
Între Piatra Detunată
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locasul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amortit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme si păstori.
La frumusete si la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Desi e biruitor,
Frumusetei ei se-nchină
Se subjugă de amor.
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paste peste plai
A ei haină aurită
O preface în săiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă tară
Si de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
"Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!"
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n brat Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărti.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Si Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
Un text despre Dochia, intitulat Mărtisor (despre care nu se stie dacă este de inspiratie populară sau e doar născocire), a scris si marele Sadoveanu:
Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăsluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră si unde înfloresc măruntii trandafiri ai stâncilor. În nopti de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe tancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărătia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copilită pe care a crescut-o si a îndrăgit-o. Fetita de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă si mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt asezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când întelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică si acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-a stins.
Au prefăcut-o în sloi si stâncă noptile reci de mărtisor...
LEGENDA MARTISORULUI
Odata soarele coborî într-un sat, la hora, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit si l-a rapit dintre oameni, inchizându-l într-o temnita.
Lumea se intristase. Pasarile nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndraznea sa-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotarât sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamânteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pâna când zmeul fu doborât. Slabit de puteri si ranit, tânarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer înveselind si bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sângele cald din rani i s-a scurs în zapada. Pe când acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pâna si ultima picatura de sânge se scurse în zapada imaculata. Muri.
De atunci tinerii împletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul înseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
