prof. CORINA GEORGESCU, Colegiul Tehnic Motru, Gorj
LATINITATE ŞI DACIZM
„Romanitate si Latinitate in Uniunea Europeana“, Scrisol românesc, Craiova, 2008, 253-260
Limba română este o limbă romanică. Ea face parte din aceeaşi familie cu alte câteva limbi cunoscute, precum franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalana. Limbilor romanice le este comună originea latină.
Limba română s-a format, în principal, în condiţiile cuceririi şi colonizării Daciei de către romani. Cucerirea Daciei s-a produs în secolul al II-lea, e.n. (anii 105-106). Teritoriul cucerit - Dacia Traiană - cuprindea, aproximativ, Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Aria de românizare a fost însă mult mai largă, extinzându- se şi în partea nordică a Peninsulei Balcanice. Colonizarea sistematică a durat până la retragerea administraţiei romane (271— 275), în vremea împăratului Aurelian.
Limba română s-a format din limba latină şi limba dacă. Elementul dacic, denumit şi „substrat“ sau „element autohton14, este slab reprezentat. Specialiştii nu sunt întotdeauna de acord asupra origini dacice a unor cuvinte. Dificultatea de af identifica aportul substratului sunt datorate, în principal, faptului că mărturii scrise de limbă a dacilor un sunt cunoscute. Pe de altă parte, în măsura în care se presupune că anumite documente ar aparţine limbii dacilor, traducerea şi interpretarea sunt nesigure.
Contribuţia substratului se circumscrie la elemente de vocabular. Se apreciază că româna a conservat între 84 şi 200 de cuvinte de origine dacică. Unele dintre ele aparţin vocabularului fundamental („buză“, „gard“, „moş“, „vatră“, „cioară“, „mânz“, „raţă“, „ţap“, „brad“, „ copac“).
Contribuţia limbii latine la formarea limbii române a fost cea mai importantă. Ea se poate identifica în fonetică, morfologie şi vocabular.
Din punct de vedere morfologic, limba română a moştenit importante caracteristici ale limbii latine. Astfel, ea a conservat sistemul distincţiilor cazuale prin intermediul desinenţelor. Vocabularul fundamental al limbii române este, în mod dominant, de origine latină.
Procesul prin care latina şi daca au dat naştere limbii române a durat cel puţin patru secole. Istoricii sunt de acord că aproximativ în secolul al Vll-lea procesul era desăvârşit. [Pag. 253]
Secolul al VH-lea este considerat de mulţi dintre istoricii limbii române ca marcând începutul unei epoci cunoscute sub numele de „româna comună“. Nu există mărturii scrise care să ateste existenţa românei comune. Este însă cunoscut că perioada românei comune, care se întinde între secolul al VlI-lea şi al X-lea, coincide cu apariţia slavilor atât în nord, cât şi în sudul Dunării.
Contactul dintre populaţia romanică (nord şi sud dunăreană) şi slavi a fost important din punct de vedere lingvistic. Pătrunderea cuvintelor de origine slavă în limba română a condus, sute de ani mai târziu (datorită împrumuturilor romanice din secolul al XlX-lea), la crearea unor perechi de sinonime parţiale. Aceste perechi au permis nuanţări de sensuri care au îmbogăţit în expresivitate limba. Contactul cu slava a dus, prin urmare, la îmbogăţirea limbii române, şi nu la slăbirea identităţii ei.
Primul text scris în limba română, cunoscut (descoperit de Nicolae Iorga în arhivele Braşovului), datează din anul 1521 şi este o scrisoare pe care un anume Neacşu din Câmpulung o adresa judelui Braşovului, Johannes Benckner. Scrisoarea este un document confidenţial ce relatează despre mişcări ale oştilor turceşti pe Dunăre.
Secolul al XVI-lea este perioada când se impune scrisul în limba română, existând atât texte originale (diverse scrisori particulare sau acte de cancelarie), cât si traduceri ale cărţilor religioase. Explicaţia adoptării limbii române ca limbă a textelor religioase este convergenţa dintre necesităţile practice de comunicare şi tendinţa generală a epocii.
Cele mai vechi traduceri cunoscute sunt textele rotacizante (Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţan şi Psaltirea Scheiană) şi cărţile de cult tipărite de diaconul Coresi. Textele rotacizante au o particularitate lingvistică religioasă: în cuvintele de origine latină, sunetul „n“ intervocalic este redat ca „r“. Astfel, pentru „bine“, textele dau forma „bire“, pentru „aduna“, „adura“. Această particularitate este cunoscută ca aparţinând limbii vechi din Transilvania de nord şi Bucovina.
Cercetări recente au arătat că textele rotacizante au fost copiate în Moldova în secolul al XVI-lea. Copierea s-a făcut după o variantă mai veche. Se presupune că ea a fost scrisă în zona vestică, Banat sau Hunedoara.
Diaconul Coresi a tipărit, între 1559 şi 1581, la Braşov, mai multe cărţi, între care: Pravila, Cazania, Liturghia şi Psaltirea.
Seria traducerilor din textele religioase este continuată în sec. al XVII-lea de către mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, în Moldova, iar în Ţara Românească de către Şerban Cantacuzino. Lui Varlaam i se [pag. 254] datorează traducerea Cazaniei, în 1643. Dosoftei a dat o traducere în versuri a Psaltirii (1673), în vreme ce sub domnia lui Şerban Cantacuzino apare traducerea integrală a Bibliei (1688), cunoscută sub numele de „Biblia de la Bucureşti“.
Apar însă şi lucrări originale, de anvergură, combătând tentativele cultului calvin de a-şi face prozeliţi. Varlaam a scris o lucrare polemică, intitulată Răspuns împotriva catehismului calvinesc (1645), dar cele mai importante lucrări originale rămân operele umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin (în Moldova) şi Constantin Cantacuzino (în Muntenia), datorită cărora se poate vorbi de începuturile istoriografiei în limba română.
În secolul al XVIII-lea, limba română continuă tendinţele secolului precedent. Letopisetul lui Ion Neculce şi Hronicul vechimei romăno-moldo-vlahilor a lui Dimitrie Cantemir, în Moldova, precum şi scrierile istorice ale unui număr de cronicari mai puţin importanţi, în Muntenia, consolidează tradiţia istoriografică a culturii româneşti medievale. Limba română se îmbogăţeşte cu romanul alegoric Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, capodoperă a literaturii artistice vechi româneşti. Acesteia i se adaugă scurtele naraţiuni istorice ale lui Neculce, O samă de cuvinte, precum şi capodopera oratoriei religioase româneşti, Didahiile, scrise de Mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, astfel secolul al XVIII lea devenind şi secolul de origine al literaturii artistice româneşti.
Condiţiile istorice din Muntenia şi Moldova se modifică; timp de aproape 100 de ani, cele două principate vor fi guvernate de domni greci, acceptaţi de puterea otomană. Este perioada domniilor fanariote al căror sfârşit este marcat de Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
Din punct de vedere lingvistic, administrarea fanariotă a celor două ţări române a adus în vocabular un număr mare de cuvinte de origine neogreacă. împrumutul lexical din turcă - ce începuse încă din secolul al XVI-lea - se consolidează în această perioadă, însă multe dintre cuvinte au ieşit din uz devenind arhaisme: „aghiazmă“, „amvon“, „agremat“ (din neogreacă); „amanet“, „dovleac“, „cais“ (din turcă).
Perioada modernă a limbii române coincide cu perioada modernă a civilizaţiei şi a culturii româneşti. începută în secolul al XVIII lea, modernizarea societăţii româneşti înseamnă: pătrunderea şi biruinţa în viaţa publică a ideilor revoluţiilor burgheze din Europa occidentală; reforma instituţiilor româneşti în acord cu aceste idei; naşterea statului român modem (în anul 1859) şi consolidarea prin [pag. 255] unirea cu acesta a provinciilor româneşti rămase în afara hotarelor lui (Transilvania şi Basarabia); declararea şi dobândirea independenţei statului român modem faţă de Imperiul Otoman; integrarea României în producţia europeană şi mai ales vest-europeană de bunuri şi valori materiale şi spirituale.
Unele dintre aceste transformări au avut consecinţe şi în limbă: transformarea limbii române în limbă de stat; reromanizarea şi relatinizarea ei; dobândirea unei unităţi superioare prin cristalizarea unei limbi literare; apariţia stilurilor funcţionale.
Contactul cu ideile şi instituţiile Europei occidentale a condus la îmbogăţirea limbii române cu numeroase împrumuturi din limbile civilizaţiilor vestice: franceză, italiană, germană sau engleză. De aceea, secolul al XlX-lea este denumit, în istoria limbii române, perioada de reromanizare şi de relatinizare a limbii române, identitatea romanică a limbii române căpătând, datorită acestor procese, o formă modernă.
O altă consecinţă a contactului cu ideile Europei liberale a fost un mai accentuat sentiment al conştiinţei naţionale. Din punct de vedere cultural şi lingvistic, acest lucru a însemnat apariţia învăţământului în limba română, petrecută chiar înainte de unirea Moldovei cu Muntenia, precum şi adoptarea alfabetului latin.
Faurirea statului român modem ca unitate administrativ- politică, începută în 1859 şi desăvârşită prin unirea de la 1918, a avut şi ea o importantă consecinţă lingvistică: limba română a devenit astfel limbă oficială de stat. Ea avea anumite variante regionale, numite graiuri. Statutul de limbă naţională, dobândit de limba română, a condus la cristalizarea unei variante de limbă situată deasupra graiurilor. Această variantă care este în acelaşi timp forma cea mai îngrijită a limbii naţionale este limba literară. Transformarea limbii române în limbă de stat, reromanizarea şi relatinizarea ei, dobândirea unei unităţi superioare prin cristalizarea unei limbi literare şi apariţia stilurilor funcţionale sunt caracteristicile principale ale limbii române în epoca modernă.
Latinitatea limbii române este astăzi în afară de orice îndoială. Specialiştii în domeniul istoriei limbii române au evidenţiat, cu argumente solide, acest lucru: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate [...], din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre“. (Al. Rosetti, Istoria limbii române, Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1964). [Pag. 256]
„S-a demonstrat de zeci de ori până acum că, în esenţă, limba română este latina vorbită care a evoluat, pe căi proprii, nu un amestec, nici o limba mixtă.“ (Ion Coteanu, Originile limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).
Pentru Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872), ca şi pentru cei care au alcătuit generaţia de cărturari de la 1848, crearea unei limbi capabile să se constituie într-un mijloc de comunicare eficientă şi nuanţată a reprezentat o preocupare permanentă. După ce, în 1828, a publicat, la Sibiu, Gramatica românească, Heliade a cuprins în paginile unei culegeri din scrierile sale (1836) şi textul Repede aruncătură de ochi asupra limbii şi începutului românilor.
Opiniile lui Ion Heliade-Rădulescu despre limba română, despre cultivarea ei, sunt pline de bun simţ într-o epocă în care, din dorinţa legitimă de afirmare a identităţii naţionale, s-a ajuns la propuneri de eliminare a elementelor nelatine, de respingere a neologismelor sau de impunere a unei scrieri etimologice.
Publicat în 1876, în ziarul „Timpul“, Cânticul gintei latine i-a adus lui Vasile Alecsandri în 1878 premiul „Societăţii pentru studiul limbilor romanice“ din Montpellier (Franţa). Premiul a reprezentat o încurajare, din partea mişcării „Le Felibrige“, a scriitorilor provensali, iniţiată de Frederic Mistral, pentru „o insulă de latinitate de abia înălţată deasupra valurilor“. Ieşirea la suprafaţă a acestei „insule de latinitate“ este metafora pentru procesul de modernizare pe care l-a parcurs această ţară în secolul al XlX-lea.
Vasile Alecsandri este reprezentantul de seamă al literaturii române din epoca romantică, paşoptiste. Cânticul gintei latine este o odă prin care poetul omagiază importanţa originii latine a popoarelor şi a limbii române. Semnificaţia titlului scoate în evidenţă dorinţa poetului de a cânta „ginta latină“ pe care o vedem în ipostaza „unei regine frumoase, vie, zâmbitoare“.
Ispita dacică, conferinţa rostită de Mircea Vulcănescu, la sala Dalles din Bucureşti, în 31 mai 1941, într-un ciclu organizat de comitetul de iniţiativă pentru dezgroparea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, aduce în discuţie „ispitele“ cărora limba română a trebuit să le facă faţă.
Mircea Vulcănescu face parte, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, din generaţia de intelectuali afirmată în deceniul al patrulea al sec. XX-lea. Despre această generaţie, Eliade spunea că este singura, în istoria culturii noastre, destinată creaţiei autentice, libere, tocmai pentru că în epoca în care s-a manifestat, idealurile de libertate şi unitate naţională ale românilor fuseseră împlinite. [Pag. 257]
Sunt trecute în revistă ispita grecească, franceză şi germană: „dacă am încerca să definim structura sufletului nostru naţional, punând-o în relaţie cu împrejurările în care s-a dezvoltat neamul, cu împrejurările geografice ale unui spaţiu infinit ondulat, cum ar zice Blaga, [...] cu genurile de viaţă ale păstoriei şi plugăriei, cum a facut- o Densusianu, cu sufletul omului de la munte, cum o face dl Mehedinţi, pe urmele lui Eminescu, care deosebea pe românii neaoşi de veneticul român de baltă ori de acei care caracterizează incertitudinea sufletului românesc în funcţie de nestabilitatea împrejurărilor istorice, şi dacă pe aceste diferite stări sufleteşti, raportate la împrejurările respective, am încerca să punem numele unui popor de provenienţă daco-romană, am vedea că acest suflet se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţiuni, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine, printr-o serie de sentimente, de lipsa de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecare în direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le caracterizez sub numele de ispite. Aceste ispite constituie reziduul actual al încercărilor prin care a trecut un neam.“
După Mircea Vulcănescu, ispita germană a acţionat într-un mod aparte asupra sufletului românesc: a dat naştere unui fel de adâncire în sine, care s-a însoţit cu descoperirea „configuraţiei autohtone a sufletului nostru“, aşa se constituie ispita dacică: „aţi ghicit parcă, s-o mărturisim, cum, la limita acestui efort de adâncire germanică în noi înşine, se năzare străfundul sufletului românesc, năluceşte ispita străfundului nostru anonim, ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât specificarea hiperboreeană [...] şi dacă în sufletul românesc există, fără îndoială, o gradaţie de la macedonean la ardelean şi la oltean, trecând prin muntean şi bucovinean la moldovean şi basarabean, nu e mai puţin adevăr că, dincolo de această variaţie, persistă o unitate de configuraţie care le permite să se regăsească drept nuanţe ale unei aceleiaşi realităţi esenţiale“.
Eseul lui Mircea Vulcănescu ne invită să facem abstracţie de tot ceea ce este străin şi să descoperim, în felul acesta, componenta dacică a sufletului nostru, vizibilă, în opinia autorului, în portul românesc şi în creaţiile folclorice: „conciul femeilor din Hunedoara“, „cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului“, hora, „ceremonia rituală a tracilor, în ale cărei învârteli se îngână oscilaţia lent progresivă a sferelor cereşti“ şi realizează o distincţie între „ethosul păstoresc tracic“ şi „ethosul plugăresc slavo-roman“, aflate într-un conflict care s-a încheiat în secolul al XlX-lea cu triumful celui din urmă. Prin studii precum Omul românesc, Ispita dacică, Dimensiunea [pag. 258] românească a existenţei, Existenţa concretă şi metafizica românească, Mircea Vulcănescu a căutat să determine coordonatele esenţiale ale specificului naţional, ale spiritualităţii româneşti.
În operele sale, Lucian Blaga îmbină profunzimea poeziei cu filozofia, care dezvăluie prin bogăţia metaforică, viziunea poetică modernă.
Articolul Revolta fondului nostru nelatin, apărut în revista „Gândirea“, în 1921, se încadrează în viziunea tradiţionalistă a acestei reviste, fiind conceput de Lucian Blaga pentru a contracara exclusivismul latin în configurarea componentei spirituale a poporului român: „Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii române; închinător îndârjit la altarul latinitaţii - clare şi măsurate - el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acestuia prin «maximalismul» slav“.
Se ajunge în felul acesta la un „exclusivism latin“, prin care mulţi împărtăşesc convingerea că există spirite naţionale şi culturale superioare şi inferioare. Moştenirea acestei atitudini despre latinitate este expresia unor timpuri mai vechi „când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi“. în momentul apariţiei studiului, această atitudine nu este decât dovada unor vremuri zbuciumate ale istoriei, în care lumea se supunea unor reguli ale dezvoltării organice în spirit meliorist. Pentru a-şi argumenta poziţia despre „însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră“, Blaga supune analizei un experiment biologic semnificativ: „cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleaşi varietaţi. Biologii vorbesc despre aşa-numitele dominante“.
În domeniul culturii şi al psihologiei etnice, dominanta se construieşte în funcţie de cultură cu o putere spirituală mai mare: „într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic - atât de convingător în simplitatea sa - se poate spune că în spiritul românesc este dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenta cultură a teoriei «spaţiului mioritic», prin resuscitarea fondului traco-dac: „De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne slujim propria natură - un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem încorsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? întrebarea va nelinişti multe inimi.
Din partea noastră, ne bucurăm când auzim câte un c iot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora, [...] într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie.“ [Pag. 259]
Poporul nostru se mândreşte cu strămoşii lui, daci şi romani, se mândreşte cu frumuseţea limbii, a portului, a obiceiurilor moştenite de la ei. Se mândreşte că s-a născut şi a trăit permanent pe acest pământ bogat pe care de-a lungul veacurilor l-a muncit, l-a înfrumuseţat, l-a apărat de cotropitori. In vremurile cele mai grele şi mai tulburi, poporul român a stat neclintit cum neclintită stă stânca în mijlocul furtunilor, şi stând aici şi luptând împotriva cotropitorilor nu s-a apărat numai pe sine, ci a înfruntat multe năvăliri şi primejdii care, fără lupta sa, s-ar fi abătut asupra popoarelor din apusul Europei şi le-ar fi pricinuit multe nenorociri. [Pag. 260]
