DESPRE FRAŢII ÎNSTREINAŢI - Sava Gârleanu

[Volcae]

     VATRA, FOAIE ROMÂNEASCĂ DE OPINIE ŞI INFORMAŢIE, Iulie-Sept. 1977, XXVII, 3, N° 143, FREIBURG, GERMANIA, p. 5-8.

- 5 -

DESPRE FRAŢII ÎNSTREINAŢI

    De cânticul rumânesc (sud-dunărean).
    - Repertoriul creaţiei orale timocene, în Serbia şi Bulgaria, e foarte bogat. Adesea aci s'a păstrat mai bine decât în nordul Dunării nu numai fondul de balade vechi, dar şi cel liric. In ambele resorturi există, deasemenea, o creaţie locală considerabilă, ca baladele lui Stoian Bulibaşa ( trecută de bulgari pe seama lui Ceavdar voivoda.), Stângă Haiducul, Iovan Bogatul, Haiducul Babeici, etc. Lirica şi-o îmbogăţesc în prezent cu împrumuturi din România; Crăinenii şi Homolenii vehiculează cântece româneşti interceptate şi din Voivodina.
    In lipsa unei intelectualităţi care să dea o creaţie literară în grai matern, aceasta rămâne la nivel de creaţie orală, pe seama vreunui lăutar sau a ţărăncilor, cu inspiraţie din momente mai deosebite ale vieţii, mai ales cele triste: despărţirea îndelungată, tragedia, moartea. Iată cum o mamă "se cântă" după feciorul mort, alcătuind singură versuri: "Vino, ficior, vino! Vino mai cu dor! Vino, ficor, vino, c'ai lăsat boii în obor, carul ne'njugat, aciia neplecat. Nu te pot uita! In pomânt oi veni, şi te voi găsi. Doamne, să mă fac un bob de-argint, să merg sub pomânt, să-ţi cat la picioare "să văd ce te doare!?"
    - E interesant exemplul unui fiu aflat la militărie care a scris mamei sale versuri alcătuite de el însuşi, aşternute pe hârtie după pricepere, cu litere chirilice: "Sănătoasă, muica mea! Bine, muică, m'ai făcut, dar prea că m'ai blestemat: să stau în puşcă răzmat, înarmat,cu cabaneaua'n spinare. Toată noaptea tu(r)mărăsc, voinicesc!. Mumă, dor de tine mult e greu, dor de mumă nu să uită! Şi-al de tată-i ca izvor de apă. Mult, muică, te pozdrăvesc (=salut)! Muică, pe unde god trec, pe-ale poteci voiniceşti, tot la tine mă gândesc! Nu pot să mă uşuresc, cu tin' să mă pozdrăvesc!"
    - Lăutarii cântă la ospăţul de doliu versuri despre tristeţea sufletului celui decedat din cauza despărţirii de cei dragi: "Să-mi văd sătuleţul meu, că de el îmi pare rău..  Şi să mai văd la fetiţă, cum mai plânge pe culmiţă.. Ce mi-e mie pare-rău, goja mult de tatăl meu, şi de fraţi şi de surori, şi grădinili cu flori.. Duce-m'aş şi m'aş mai duce, dar drumul îmi este 'n cruce şi nu pot bine ajunge!"
    - La ospăţ de despărţire pe timp mai în delungat, lăutarul va improviza pe loc: "O să treacă vreame lungă , dor de fraţi o să m'ajungă! Dumnezeu să miluiască, tot aici să ne întâlnească, să mai bem, ne învesălim, de nimic nu năcăjim!"
    - Au Românii timoceni un cântec foarte frumos, nelipsit din toate "repertoriile" lor: Na-Doina, Na-Doina! Eram pe terasa unui restaurant, unde îşi prezenta programul, o echipă artistică a armatei (iugoslave). La un momentdat crainica anunţă: Iar acum trecem în "vlaška republika" şi Draghiţa ne va cânta una de acolo! O auzim pe cântăreaţă:  "Aseară la nunta mea, Na-Doina, Na-Doina! Toate fetele au jucat, numa una nu juca, îmi era ibovnica..". Aplauze mai puternic e din partea dreaptă. "Aceia sigur că sunt Valahi!", se aude constatarea unuia din stânga. Căutăm în urmă să stăm de vorbă cu cântăreaţa, care mai cântase aci şi ''Dor de mamă" (al Mariei Lătăreţu). Ea însă nu e româncă şi nu vorbeşte româneşte, cuvintele le învaţă pe de rost. Iubeşte însă cântecul românesc. "Mamă, mamă , dor de mamă" o emoţionează totdeauna până la lacrimi. Cu repertoriul ei "valah", Draghiţa a fost în turneu prin Bulgaria. Când aminti şi de Vidin, o întrebarăm ce-au făcut "românii-bulgari" de-acolo când au auzit-o cântând româneşte? O, aruncau căciulile în sus, făcând "urnebes", că nu mai auziseră aşa ceva la ei acolo!
    - Nuntă la ţară. Mirele sârb, mireasa româncă-vlaină. Nuntaşii -români şi sârbi. Muzicanţii, doi viorişti şi un acordeonist, sunt români. Ei cântă la masă cântece sârbeşti, frumoase, pe melodii sprintene, dinamice. Veselia e în toi. La un momentdat, fără vreo pauză, arcuşul vioristului coboară la notă mai joasă şi pe"viers" mai lin. La auzul acestui melos, chiote tari se aud la mese: căci era "Na-Doina ,Na-Doina". Urmară alte cântice româneşti, iar la cererea unui mesean mai în etate, începu balada "Maistorului Mănoilea". Mesenii ascultă în linişte adâncă naraţia, despre peripeţiile impresionante ale credincioasei soţii a lui Manole, sortită prin jurmământul tainic a fi zidită de vie la temelia mănăstirii. Balada are o pronunţată culoare locală, mai ales ca mijloc de expresie: "Domnul ca un sfânt, după rugământ, baş aşa făcea: un rug sloboza, pistă drum cuprins. Da ea nu-l vedea sama nu băga, şi să'mpiedica, prânzu mi-l vărsa..". Vezi colo o femeie cum îşi şterge lacrimile, un bărbat abia şi le reţine, iar soarta micului Iovănel "lăsat în legănel", sfâşie inimile." Asta aşa a fost, vezi tu!", zicea o femeie, ştergân-

- 6 -

du-şi lacrimile cu colţul "zăbrătcii" (basma). Intrebat când cântă de obicei această baladă, lăutarul lămureşte: "Nu este ospăţ fără de aăsta cântic de bătrâneaţă!" In ţară, l-am auzit doar în cadrul unui "Dialog la distanţă"...
    - Intr'o scrisoare din Gomotarţ (Vidin), August 1969, se relata o nunta în stil românesc, cu "două cete de lăutari-muzică, toţi români". Veselie a fost "până sara amurgului". I-au filmat pe nuntaşi: "fete în port naţional timocenesc, cu zăvelci; flăcăi şi oameni cu portu nostru, în cărmăşi cu brâuri, aşa cum e portul timocenesc. A fost ceva ce nu a făcut niciun sat; de când or fi satile făcute aşa nuntă nu a mai fost, ca la naşu Florea". Să se aducă acestea la cunoştinţă şi lui (cutare), că "ştiu eu de ce!"
    - La Negotin, Zăicear şi alte câteva localităţi se menţine încă vie tradiţia marilor iarmaroace balcanice (pănăghiururi). Aceasta, datorită în primul rând masei românilor. Mulţi din cei aflaţi la lucru în streinătate ţin'să fie şi ei prezenţi la "pănăghiurul lor". Ca la "bâlci", acolo multe se pot vedea, şi nu numai comedii, circuri, jumătate femeie-jumătate peşte... Iacă, bunăoară, colo adunată multă lume, fără vreo atracţie vizibilă. Te apropii şi vezi că aci cântă un român mai în etate cântece glumeţe; sau un acordeonist mai tânăr interpretează pe "Radu mamii, Radule". Mai încolo, alt muzicant îşi face auzită melodia românească -şi e îndată înconjurat şi ascultat în tăcere, în timp ce la restaurantele amenajate în aer liber răsună muzica zgomotoasă a orhestrelor profesionale sârbeşti, cu 2-3 clienţi la pahar, atenţi în altă parte...
    - La o masă a uneia din aceste "mehane" improvizate se vede lume în permanenţă. Doi sau trei fluieraşi români cântă, pe rând, la fluiere de tipuri diferite, melodii domoale, arhaice, ascultate cu vădită reculegere. Vine o femeie cu basma neagră, semn de doliu, întinde fluieraşului două bancnote, zicându-i: "Să cânţi cântic de bărbatul meu al mort!" Apare apoi alta, plăteşte şi comandă melodie pentru fiica ei decedată, pentru părinţi, etc. Melodia şi instrumentul se aleg în funcţie de persoana celui dispărut. Femeia ascultă în tăcere, ştergând lacrimile; uneori ea zice: Să se audă (melodia) lui (numele răposatului. Intrebat anume ce fel a fost una dintre melodiile ascultate, fluieraşul lămureşte: "Acesta este viersul dila cânticu lu Dediu"!
    - Românul timocean Iancu lu Moană- Simeonovici, cum singur a semnat o vreme, e compozitorul celui mai cunoscut marş al partizanilor iugoslavi şi tot odată autorul textului acestui marş, cântat mai ales cu prilejul recentelor serbări de jubileul lui Tito. Iancu a plecat pe vremuri la partizani, din convingere, din romantism stângist. Cu fluierul "la brâu"! Ascuns într'o colibă valahă, la pădure, în răgazul dintre acţiunile poterelor germane şi ale cetnicilor, Iancu avea obiceiul să-şi amintească de doinele lui valahe. Cântându-le în surdina colibei, s'a gândit că una s'ar potrivi ca marş de luptă. S'a gândit apoi şi la cuvinte şi a început alcătuirea cu "Plecăm toţ la bătaie". Bătaia a venit şi elaborarea compoziţiei s'a întrerupt. Mai târziu la alt răgaz, el a reluat-o şi dus-o la bun sfârşit. Melodia românească a marşului le-a plăcut grozav partizanilor sârbi. Trebuie că-i interesant şi textul, dar ei nu-l înţeleg. Au dispus deci să fie tradus din "vlaški", "pe sârbie", cum se spunea cândva pentru cărţile vechi. Textul li s'a părut şi el inspirant pentru susţinere, spiritului combatant, şi cum se ajunsese spre faza finală a războiului, marşul cu textul respectiv, devenit din românesc, sârbesc, s'a răspândit cu iuţeală în rândurile armatei, mai întâi în Serbia, apoi în toată Iugoslavia. Mai fiind apoi şi ajustat, textul marşului a devenit: "Noi suntem armata tânără a lui Tito", în loc de democraticul "Plecăm cu toţi în bătălie", cum îl alcătuise Iancu...  
    Dar cine ştie sau îşi aminteşte acum de rolul fluierului din codru al acestui Iancu; al doilea Iancu, după cel de odinioară cu fluierul prin munţii Transilvaniei. Tovarăşii sârbi, cărora Iancu le-a împărtăşit arta sa şi au cerut traducerea, recte sârbizarea marşului, au,se zice, posturi de vârf în regim. Iancu însă -nu! El e simplu "pensionar". Fluierul, şi-l ţine şi acuma pe maşă...
    - In Muzeul regional din Pojarevăţ (Passarovitz), se poate vedea amenajată o vitrină specială, consacrată memoriei partizanului Şerban-ović (fratele celui ce pe urmă a fost consul). Fotografia mărită a unei coaste de deal arată locul pe care a pierit. Printre puţinele obiecte personale rămase de pe urma lui şi expuse în muzeu, se vede un... fluier. Nici acest Român nu s'a putut lipsi de fluier în zilele probabil cele mai grele din viaţa lui!
    - In centru de difuzarea creaţiei folclorice sud-dunărene pare că au fost localitaţăţile Mocranea şi Bregova, situate lânga actuala graniţă bulgaro-iugoslavă,

- 7 -

prima în Serbia, cealaltă în Bulgaria (până la 1833, această despărţire n'a existat; lăutari au circulat şi după acea în ambele sensuri). Cel mai vestit lăutar, pomenit până în zilele noastre de urmaşii de breaslă, a fost în ultimul pătrar al veacului trecut un anume Colă Mocrăneanul. Reiese că acesta a fost dascăl celor mai mulţi dintre lăutari ce s'au afirmat apoi în Serbia şi Bulgaria. Colă Mocrăneanul a fost angajat, ni se spune, de a cântat la curtea regelui Milan Obrenovici, în general "vlaški". Regele amintit era căsătorit cu românca basarabeană Natalia Cheşcu.
    - A fost cândva un cântic rumânesc "Da-o Lică Naică, da-o Lică Daică". Lăutarii nu-l mai cântă azi, iar bătrâni îşi amintesc fragmentar cuvintele lui. In schimb, cum precizează cineva, o casă de discuri din Belgrad editează acest cântec sârbizat, o cântăreaţă interpretându-l sub titlul "Davorike dajke", însă tot pe melodie românească; după cum, cică, un alt cântec românesc - Dunăreană, Dunăreancă – a devenit "Dunie ranke" (gutui timpurii)...
    - Sud-dunăreanul Stegaru cunoaşte pe de rost vreo 80 de balade vechi româneşti, fiecare cu melodia sau varianta de melodie proprie. El e un fel de Solcan brăileanul cunoscut în istoria lăutăriei româneşti. Că Stegaru are în repertoriul său pe Iovan Iorgovan, Maistorul Mănoilea (cu "Nengră Vodă"), Fratele şi Sora (= Soarele şi luna), Lină Cătălină, Mogoş Vornicul, etc., ar fi mai puţin de mirare. El cunoaşte însă în întregime şi pe ''Arghiu Crăişor, pedepsit de dor, vara pe răzor...", baladă din care însuşi Eminescu a apucat, după cum se ştie, să alcătuiască pe baza folclorului doar un fragment de început. Or, în culegerile de balade aceasta nu se găseşte.
    - Venit acest lăutar sud-dunărean la Bucureşti, sugerarăm celor dela Radio-difuziune să imprime cu posibilităţile lor tehnice de operare în scurt timp cel puţin unele piese mai importante din această comoară folclorică românească. Un funcţionar, transilvănean, a înţeles numai decât însemnătatea şi folosul unei astfel de ocazii. Incercările lui de a face ceva în sensul arătat s'au izbit însă de inpenetrabila poziţie a celor "în drept", anume: întrucât respectivul (lăutar) are calitatea de cetăţean strein, nu se poate da curs. Aferim! Aflarăm şi noi, deci,că omul nu e român, ci e... cetăţean strein. Nici Moş-Colă, amintit în "Vatra" nr.140, p. 15, n'a trecut mai bine in această privinţă, din aceeaşi cauză...
    - Cu câţiva ani în urmă s'a publicat în revista "Makedonski folklor" (Scopie) un articol despre "Caracteristica baladei valahe din Bulgaria şi Serbia". Un oarecare Adăscăliţei, prezentând această publicaţie într'o revistă bucureşteană, are de spus destule despre fiecare material în parte, dar trece complet cu vederea articolul despre balada românescă sud-dunăreană, nemenţionându-i nici măcar titlul. Cazul se înglobează în "linia politică" general preconizată, aceea ca cititorul român să nu fie informat despre fraţii săi sud-dunăreni, nici măcar atunci când altundeva să scrie despre aceştia. Mare e "superstiţia cenzuristă"! Ea depăşeşte toate superstiţiile în sensul clasic al cuvântului, laolaltă. Superstiţia aceasta reseristă nu numai că promovează laşitatea şi mistificarea, ci devine deadreptul trădătoare de neam cu premeditare!
    * Dintre puţinele fapte ilustrând încercările de redeşteptare la Românii suddunăreni din Serbia şi Bulgaria, notăm: în 1906, cu prilejul marei expoziţii din Bucureşti, a apărut acolo un anume Bogdan Bogdanovici, din regiunea Pojarevăţ, care a rămas entuziasmat de cele văzute în capitala românimii. A încercat deci să acţioneze, dar a fost aprig prigonit de autorităţile sârbeşti. Prin 1923-24, cu prilejul vizitei familiei regale iugoslave într'un oraş din regiunea populată de Românii timoceni, un profesor localnic de origină român a socotit că va face plăcere suveranilor dacă va striga "Trăiască regele Sandru şi regina Măria!" Nu se ştie dacă parechea regală va fi auzit sau nu, dar a auzit poliţia, şi bietul profesor a fost dat afară pentru totdeauna. Mai târziu a fost găsit în satul lui mestecându-şi mămăliga pe vatra-i sărăcăcioasă. Ispăşea în continuare pentru zelul de a fi strigat o lozincă regală în grai românesc!
    * Eliminarea din statisticile oficiale a elementului etnic românesc e o ''tradţie" la autorităţile bulgare. Ne-o dovedeşte medicul bulgar I. Basanovici, care scria la 1891: "Vlasi sau Români, niciodată indicaţi în statistica oficială, am numărat eu în plasa Lom 2444"; şi enumera vreo 13 sate cu populaţie românească. In calitatea lui de medic, Basanovici mai observă că Valahii, îndeosebi femeile, şi-au păstrat bine înfăţişarea caracteristică, de Traci. Basanovici însă nu era bulgar, ci de origine lituaniană, angajat numai pe câţiva ani ca medic. Tot el ne

- 8-

transmite constatarea că jocul Căluşarilor e practicat numai de Valahii în toate satele ţinutului Lom. Folcloristul vremii Marinov, l-a "corectat" însă pe Basanovici, scriind că el personal ar fi găsit în acel ţinut pe "Rusalţi" (în loc de Căluşari), dansat de bulgari. Dar M. Arnaudov, cu greutatea lui de etnograf şi folclorist, spulberă afirmaţiile lui Marinov drept o invenţie, făcută din motive "patriotice" rău înţelese; căci, scrie M. Arnaudov, dansul respectiv se cheamă numai Căluşari şi-l practică de regulă Românii. Cu toate astea, cum relatam anterior, câteun ansamblu folcloric bulgar, vehiculează şi azi, chiar în streinătate, dansul căluşeresc sub nume "patriotic" de "Rusalţi" şi, chipurile, "străvechi dans ritual traco-bulgar". In chip asemănător românimea balcanică a fost şi este despuiată, prădată, de comorile ei sufleteşti străvechi.
    * Prof. V. Papacostea amintea odată, la cursul de balcanologie, de zilele frontului dela Salonic (1918). Intr'un compartiment al trenului grecesc s'au găsit: doi soldaţi greci şi doi sârbi, aceştia din urmă escortând pe un prizonier bulgar. Fiecare purta uniforma armatei respective şi se priveau cu oarecare neîncredere. Din vorbă 'n vorbă însă descoperă ei că sunt cu toţii români! (Cei doi "greci" erau aromâni). Constatarea a făcut să le curgă lacrimi...
    * Nicolae Batzaria publicase cândva o cărticică: "România văzută de departe". In ea este descrisă, printre altele, întâlnirea cruşovenilor săi cu Românii din armata sârbă, în 1912. Cruşovenii au ieşit cu steaguri mai departe de comună întru întâmpinarea oştirii "creştine" eliberatoare. Iată că apare doar un grup de avangardă de 10 ostaşi. Cruşovenii agită steagurile sârbeşti, aplaudă; soldaţii sosiţi salută. Aci era o fântână şi "desetarul" (şeful) ordonă unuia dintre soldaţi pe româneşte: "Ioane, scoate tu nişte apă aici, că ne e sete". Cruşovenii parcă au auzit vorbă românească, dar.. parcă nu. Au stat în expectativă. "Desetarul", după ce bea din găleată, zice: "Mă, ce apă bună şi proaspătă!" Cruşovenii au auzit bine acum. Erau însă încurcaţi: cum, a sosit o armată română, şi ei nu ştiau? "Trăiască România!", au exclamat câţiva dintre ei. "Trăiască ea, Rumânia, ama să trăiască întâi Sirbia", a precizat şeful. –Nu sunteţi voi soldaţi români? -Nu, noi suntem soldaţi sârbi! -Ma, parcă ghiovăsîrăţi a rumâneşte? - Da, vorbim noi româneşte, că suntem rumâni; am suntem sârbi! - Totuşi,  bucuria a fost mare şi soldaţii "sârbi" au avut parte de cea mai entuziastă primire şi găzduire.
    * La conferinţa de pace dela Londra (1913), acelaşi N. Batzaria, pe atunci ministru în guvernul Junilor Turci, reprezenta Inalta Poartă la tratative. Discuta cu fiecare adversar din alianţa balcanică în limba acestuia. Grecul, auzind că este dela Cruşova, îi zice lui Batzaria: Eşti de-ai noştri, la Cruşova sunt Greci! Sârbul, auzindu-l că discută (cam pe) sârbeşte, îi zice şi el: Eşti al nostru; Cruşova acum e a noastră! Bulgarul, cu care conversa pe bulgăreşte, îi spunea: Eşti bulgar; acolo sunt Bulgari! Drept care N. Batzaria a trebuit să precizeze: Domnilor, nu sunt nici grec, nici sârb, nici bulgar! Ci, pur şi simplu,sunt Aromân, iar aici reprezint Imperiul Otoman!
    * După căderea guvernului Junilor Turci, N. Batzaria s'a stabilit la Bucureşti şi a devenit vestitul "Moş-Naie", minunatul povestitor dela "Universu' copiilor". Pentru acest motiv, poate şi pentru faptul că a fost ministru pe la Constantinopol, comuniştii l-au ţinut nişte ani la închisoare. A mai trăit un timp dură ieşirea de la arest în strada Turnescu (Cotroceni), unde mi-a redat prin viu grai întâmplarea dela Londra, despre care de altfel scrisese.
    * O tânără colhoznică din Basarabia a fost trimisă, ca răsplată pentru vrednicia arătată la culesul porumbului, la un oarecare congres la Moscova. A ascultat ea cuvântările mai multor delegaţi streini, dar n'a'nţeles nimic. Mare şi plăcută i-a fost surpriza când pe unul dintre streini, pe cel din România, l-a înţeles. Inapoindu-se în sat, dânsa întreba insistent cum de a înţeles pe cel din România şi pe ceilalţi nu? Oamenii însă, prudenţi, tăceau. In cele din urmă, unul mai în vârstă o lămureşte că e aceeaşi limbă şi că Republica Moldovenească a făcut parte din România până la sfârşitul războiului (fata se născuse după). Nu s'a lăsat tânăra ţărancă cu "spargerea" de norme până n'a obţinut trimiterea în România, în cadrul unei delegaţii colhoznice. Şi-a procurat şi adresa, la Bucureşti, a unui consătean, căruia-i spunea cu entuziasm ce minunat e să înţelegi "dintr'un raz" limba vorbită în altă ţară, dar ca acasă!
    * Jimmy Crăciun, născut, în Statele Unite,a început nu demult să-şi înveţe limba materna româneasca. E un tânăr entuzinst. S'a deplasat şi în România pentru limbă; acolo însă, până la limbă, l-a impresionat lipsa de libertate...

Sava Gârleanu

Od istog autora vidi i ove radove:

- Românii din dreapta Dunării, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 5, Nr. 47, Iunie 1986.
http://www.miscarea.net/libertatea-dreapta-dunarii.htm

- FIGURI DE HAIDUCI VESTITI: BABA NOVAC, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 6, Nr. 52, Decembrie 1986.
http://miscarea.net/geek/article.php?story=20090328124449220

- HERBERT VON KARAIAN, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul VI, Nr. 57, Mai 1987.
http://miscarea.net/geek/article.php?story=20090328135953692

- PE URMELE LUI PITU GULI, "Libertatea" - supliment Frătilia, N.Y. Director: Nicolae Nită. Anul 6, Nr. 58-59. Iunie-Iulie. 1987.
http://miscarea.net/geek/article.php?story=20090328133712674

- FIGURI DE HAIDUCI VESTITI: IANCU JIANU, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 6, Nr. 51, Noembrie 1986.
http://miscarea.net/geek/article.php?story=20090328125415170

- STIINTA ISTORICA AJUNSESE PE MAINILE LOR,  "Libertatea", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 6, Nr. 50, Octombrie 1986.
http://miscarea.net/geek/article.php?story=2009032814343253

-  FIGURI DE HAIDUCI VESTITI: HAIDUCUL STÂNGĂ, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 6, Nr. 55, Martie 1987.
http://www.miscarea.net/libertatea-haiducul-stanga.htm

- În dreapta şi în stânga Dunării, "LIBERTATEA", New York. Director: Nicolae Nită. Anul 5, Nr. 48-49, Iulie-August, 1986.
http://www.miscarea.net/libertatea-in-dreapta-stanga.htm