Româna liturgică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Româna liturgică (româna bisericească) este limba română folosită în vechile cărți de cult ale Bisericii creștine din Țările Române.
Istoric
După încreștinarea românilor, se pare că bisericile locale foloseau o ramură a familiei riturilor hispano-galice. Din aceeași familie de rituri fac parte riturile vizigotic de la Toledo, ambrozian de la Milano, galic din Franța.
Acest lucru nu este dovedit, ci este doar o presupunere, dar până la ora actuală una dintre puținele posibilități. Argumentul în favoarea acestei teze ar fi elementele liturgice românești, care n-au de-a face nici cu ritul bizantin grec ori slav, nici cu ritul latin, dar care sunt comune tuturor riturilor hispano-galice. Folcloriștii Maurice Delbouille și Auguste Doutrepont au scos la lumină o serie de colinde și viflaemuri valone foarte asemănătoare colindelor românești. În plus, o mare parte a colindelor românești sunt glose populare ale anaforalelor galice.
Cuvintele liturgice de bază din limba română vin din limba latină liturgică a ritului galic, și nu din limba latină a ritului latin. Astfel avem de-a face cu cuvinte de genul:
biserică, cf reto-romană "baselgia"; în același timp românei și reto-romanei le lipsește termenul ecclesia din alte limbi;
crijmă, atestat de arhimandritul Teodosie Bonteanu (+1940), însemnând scutec pentru botez; din latină de la chrisma, însemnând sfântul mir;
a se
cumineca, ca în reto-romană "cuminecar";
a
învia, înviere, ca în valonă "raviker", "ravicaedje".
păresimi, din latină, de la Quadragesima;
vespearină, însemnând vecernie, atestat la 1901 de către Dr Badea Cireșanu; din latină, de la vespera, etc.
Pe la 990, ritul local (presupus galic) a fost înlăturat, și a fost împlântat ritul bizantin de tipic și limbă slavă veche. Acest lucru înseamnă că pe de o parte anumiți termeni se păstrează în popor, iar pe de altă parte aceste cuvinte nu se vor mai folosi în liturgică, timp de câteva secole.
Datorită limbii liturgice slave, mulți termeni slavi vor intra în limba liturgică, în timp ce termenii romani - probabil galici - din popor se pierd încet, cu trecerea timpului.
Diaconul Coresi a tradus și tipărit românește câteva cărți liturgice, precum Liturghierul (1570), Psaltirea (1570, 1577), însă acestea nu aveau dreptul de a fi folosite în cult. Îndeosebi psaltirea sa slavo-română ajuta citeții să înțeleagă sensul cuvintelor pe care le recitau în slavonă. Totuși, în a doua parte a vieții, Coresi a publicat la Brașov anumite cărți de învățătură în limba română.
La 24 aprilie 1646, episcopii de la Muncaci și Ujgorod se unesc cu Roma. După părerea unor istorici români, cei doi episcopi pierdeau enoriași, care deveneau luterani, deoarece parohiile luterane aveau slujbele în limba maternă, și nu într-o limbă necunoscută. Astfel, cei doi episcopi voiau introducerea limbilor materne - română și ucraineană - în cult. Conform dorinței Romei, Bisericile răsăritene care intrau în părtășie desăvârșită cu papa Romei, puteau folosi propria limbă liturgică. Cu toate că unii istorici contestă faptul că acest privilegiu ar fi fost scopul acelei uniri, totuși ea a permis eparhiei Muncaciului să introducă limba română în cult.
În 1675, mitropolitul ortodox al Ardealului, Sava Branković, convoacă un sinod local, în care afirmă că limba română nu poate fi folosită în cult, pentru că nu ar fi avut un lexic suficient de bogat.
La sfârșitul secolului respectiv și începutul următorului, când în Ardeal o parte din românii ortodocși au devenit greco-catolici, s-a introdus limba română în cult. Acest lucru se va întâmpla și în majoritatea parohiilor ortodoxe, cu o jumătate de veac mai târziu.
Terminologie
Totuși, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârșit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani și înlocuirea lor cu termeni slavi. Din această cauză, Liturghierul ortodox din 1950, tipărit de patriarhul Iustinian Marina, are uneori termenii slavi, urmați între paranteze de termenii romani.
Iată o listă cu termeni diferiți. Cei din stânga semnului egal sunt fie de origine străbună, fie împrumutați din limbile vecine geografic, și se folosesc mai cu seamă în Ardeal. Cei din dreapta sunt de origine slavă și se folosesc în Vechiul Regat mai cu seamă. Cei ce sunt liturgici în sens strict sunt marcați în caractere aldine.
acoperământ = procovăț
altar = jertfelnic
alunga = goni
asupri = prigoni
asuprire = năvălire
binecuvînta = blagoslovi
ceată = cin
cerbice = grumaz
cumândă = pomană cumineca = împărtăși, pricestui cuminecătură = împărtășanie cuprinde = împila
dezlegare = otpust după-cinar = pavecerniță împlini = săvârși
împresura = obijdui
îndurare = milostivire
înserat = vecernie luminătoare, luminăndă = svetilnă laude = hvalite martor = mucenic
mări, mărire = slavă, slăvi
mâneca = a se scula foarte de dimineață
mânecat = utrenie mântui, mântuire = izbăvi, izbăvire
miezo[a]ră = mijloceas
necaz = scârbă
nevoință = osârdie
o[a]ră = ceas
orologiu = ceaslov, polustav
patrafir = epitrahil pănură = felon răutate, răutăcios = pizmă, pizmaș* răscumpărător = izbăvitor
sărac = ticălos
scăpa, scăpare = izbăvi, izbăvire
șerb = rob
totdeauna = pururea
viers = glas
vistierie = comoară, etc.
Există de asemenea mari diferențe onomastice, prezente atât în calendare și sinaxare, dar și în numele monahale:
Ahaciu (Acațiu) = Acachie
Blaj (Blasiu) = Vlasie
Laurențiu = Lavrentie
Sergiu = Serghie
Vicențiu (Vincențiu) = Vichentie, etc
http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2na_liturgic%C4%83
