SCRISOARE CĂTRE MINISTRUL AL AFACERILOR EXTERNE AL ROMÂNIEI – 11.12.1946
Domniei Sale
Domnului MINISTRU AL AFACERILOR STRĂINE
DOMNULE MINISTRU,
Referitor la politica minoritară a actualului Guvern al R.F.P. jugoslav, faşă de minoritatea română, am onoarea a supune Excelenţei Voastre, cu titlu de informaţie, următoarele:
Pentru a ilustra mai bine situaţia culturală şi politică a elementului românesc în raport cu celelalte minorităţi, să-mi fie îngăduit a expune mai întâi politica Jugoslaviei faţă de minorităţile sale de peste hotare.
Călăuzit de principiul libertăţii naţionalităţilor, bazat pe consolidarea internă şi probabil împins de consideraţiunea de a nu da ocazie la critici din partea opoziţiei, Guvernul prezidat de către Mareşalul Iosip Broz- Tito arată o deosebită importanţă chestiunii Jugoslavilor de peste hotare. Citez câteva cazuri:
1.- În luna Mai anul curent, Prezidium-ul Suprem al Parlamentului jugoslav a cerut ca Sârbii din Lusacia (Saxonia ), în număr de 300.000 de suflete, să-şi trimită la Belgrad un deputat care să le apere interesele naţionale. În persoana scriitorului Reintsch se află, actualmente, în Parlamentul din Belgrad, un deputat al Sârbilor amintiţi.
Presa jogoslavă acordă un deosebit interes acestor Sârbi, şi cere sau ca Naţiunile Unite să le recunoască independenţa într-un Stat autonom, sau ca ei să fie anexaţi Cehoslovaciei.
2. – Croaţii din Carintia (Austria ) ale căror şcoli au fost închise în multe părţi de către organele austriace şi de cele de ocupaţie, pentru motivul că ar întreţine un puternic curent de propagandă pentru alipirea la Jugoslavia, sunt un motiv aproape zilnic de comentarii pentru presa jugoslavă.
Mareşalul Tito şi Dl. Eduard Kardeli au declarat în mai multe rânduri că Jugoslavia nu poate renunţa la această provincie cu atâţia fraţi ce nu-şi au libertăţile garantate.
3. – Nu mai puţină importanţă se acordă Sârbilor din Ungaria (cca 80.000 de locuitori ), cari se bucură de libertăţi culturale de presă, dar numai în parte. Mareşalul Tito, într-unul din discursurile sale şi-a exprimat dorinţa ca Guvernul maghiar să ia în cercetare acestă problemă şi ca ea să fie rezolvată, ţinându-se seama de regimul de care se bucură Ungurii din Jugoslavia.
4. – Nu este cazul să mai amintesc interesul pe care-l consacră Guvernul jugoslav Slovenilor din Italia.
Importanţa care se arată de către Guvernul Mareşalului Tito consângenilor de peste fruntarii, chiar şi pentru cei din Statele Unite, a determinat o puternică surpriză în rândurile opoziţiei care se aşteaptă ca un guvern de nuanţă comunistă să abandoneze problemele naţionale.
Conform Constituţiei jugoslave din 29 Noembrie 1945, Statutul minorităţilor etnice din Jugoslavia este mult mai democrat decât cel din trecut.
În Jugoslavia veche următoarele naţionalităţi se bucurau de un Statut juridic : Germanii, Ungurii, Ruşii ţarişti – refugiaţi şi Slovacii.
Fără a fi recunoscuţi „de jure” ca o minoritate, Românii din Banatul jugoslav „de facto” se bucurau de drepturi culturale în baza Convenţiei şcolare încheiată în anul 1934 la Belgrad.
În actuala Jugoslavie există un Statut minoritar pentru : Unguri, Macedoneni (dialect bulgar), Slovaci şi Ruşii ţarişti refugiaţi, iar în plus pentru Albanezi ( ce au o provincie autonomă a lor: Cosovo-Metohia), Italienii din Istria zona B şi Musulmanii din Bosnia.
Românii din Banatul jugoslav se bucură de instituţiile culturale ( şcoli primare, biserici, un liceu şi o şcoală normală) prevăzute de convenţia şcolară rămasă încă în vigoare, dar nu li se recunoaşte „de jure” calitatea de minoritate.
Singurele naţionalităţi cari actualmente nu au nici o şcoală şi nici o biserică în limba părintească sunt Românii macedoneni (30.000 de locuitori) şi Românii timoceni (450.000 de locuitori). Românii macedoneni aveau o biserică la Bitolia (Monastir) dar, prin expulzarea în România, acum două luni, a parohului titular, aceasta a rămas închisă şi am aflat în ultimul timp că este vorba să vină un preot bulgar.
Din cele expuse mai sus conchidem că, deşi Constituţia jugoslavă este bazată pe principii democeratice, numai trei minorităţi au obţinut după acest război calitatea de minoritate, restul, adică tocmai Românii, nu au nici „de jure” şi nici „de facto” ( excepţie Românii din Banat) calitatea de minoritate şi implicit nici un drept la şcoli şi biserici în limba maternă.
Este momentul să subliniez, că la Conferinţa de Pace din 1919, la St. Germain, Paşici a recunoscut calitatea de minoritate etnică tuturor naţionalităţilor din teritoritoriile anexate atunci de Jugoslavia şi nimeni dintre delegaţii României, din necunoştinţă de cauză, nu a atras atenţiunea delegaţilor străini, că se află în faţa unei excepţii, întrucât în Serbia (teritoriu ce nu se anexa ) exista o numeroasă minoritate românească care nu avea nici o libertate culturală.
De atunci şi până azi aceşti Români sunt confundaţi în mod oficial cu elementul sârbesc.
În actualul război, Românii din Timoc au dat pentru Jugoslavia jertfe enorme. Dintre toate naţionalităţile Jugoslaviei ei au dat cele mai multe sacrificii, atât în trecut cât şi în prezent.
Politica Jugoslaviei vechi afost de a-i ţine în întuneric, pentru a nu se deştepta şi pentru a nu reclama drepturi culturale . Această politică pare a se continua cu metodă şi astăzi.
Singura libertate pe care o au aceşti Români este ziarul Frontului Popular „Vorba noastră”, ce apare la Zaicear, ziar ce este condus de o mână de deputaţi, dintre care doi, în timpul războiului , au fost refugiaţi la noi în ţară.
Conducerea acestui ziar, fiind provocată cu o scrisoare anonimă prin care se cereau şcoli româneşti, Nr. 2 Anul I din 11 August 1945, a răspuns că se va alcătui o delegaţie care va merge la Mareşalul Tito pentru a rezolava această problemă.
În ziua de 18 Octombrie 1945, o delegaţie de Români timoceni a fost primită de către Mareşalul Tito, iar peste două zile presa jogoslavă a anunţat că s-au discutat numai chestiuni cu caracter politic şi economic (şi nici decum culturale).
De la această dată şi până la 9 Mai 1946, nu s-a vorbit de şcoli româneşti în Valea Timocului. Organul Ministerului Instrucţiunii a Republicei Sârbeşti „Prosvetni Pregled” din acea zi a publicat un articol sub titlul „Şcoli valahe în judeţul Zaicear”, în care se spunea că în acel judeţ există opt şcoli valahe în cari, deşi nu se predă limba valahă, totuşi se foloseşte şi această limbă în şcoală.
În mod oficial, problema şcolilor româneşti din Timoc nu afost ridicată niciodată.
Cu prilejul unei serbări organizată de către „Uniunea Culturală a Românilor din Banat”, la Pancevo şi la care a fost invitat şi Subsecretarul de Stat al şcolilor din Serbia, Dl. Dr. Kosta Grubaşici, Dl. Ambasador Vianu a făcut aluzie pentru prima dată la această problemă.
Dl. Grubaşici, întrebând pe Preşedintele „Uniunii Culturale a Românilor din Banat”, câţi Români sunt în Banat, acesta a răspuns : „Domnule Ministru, suntem vreo 80.000 de suflete, dar să vedeţi Dvs. câţi suntem dincolo pe Valea Timocului, căci acolo suntem jumătate de milion de Români”. Trebuie să relevez că Preşedintele este un ţăran destoinic.
A intervenit atunci Dl. Ambasador Vianu, întrebând pe Dl. Grubaşici când crede că se va da permisiunea Românilor din Timoc pentru a avea şcoli în limba română. Contrariat, acesta a răspuns că în Timoc nu există Români şi că graiul lor este „vlah”, un grai ce se identifică mai mult cu cel sârbesc decât cu cel românesc. La aceasta, Preşedintele Uniunii Culturale a intervenit spunând că Dl. Ministru nu este bine informat şi că Românii din Timoc nu sunt vlahi ci Români cari vorbesc mai curat româneşte decât Bănăţenii.
Câteva luni de al faptele amintite mai sus, doi prieteni ai mei , deputaţi în Parlamentul Central al Republicii Federative Populare Jugoslave mi-au făcut cunoscut că se procedează la alcătuirea unei Comisiuni în frunte cu ilustrul filolog Aleksader Belici, Preşeintele Academiei Sârbe, care să stabilească dacă limba Românilor timoceni este sârbă sau română (vlahă). Ei mi s-au plâns că prevăd desnodământul şi că, din moment ce naţionalitatea Românilor timoceni este pusă în discuţie, chestiunea şcolilor româneşti va rămâne şi mai departe în domeniul iluziilor. Cu toate acestea, mi-au propus ca pentru orice eventualiate, să le alcătuiesc o gramatică potrivită graiului lor, gramatică menită a sta la baza limbei lor literare, pe care le-am şi dat-o.
Dat fiind că prietenii mei sunt suspectaţi şi urmăriţi ca să nu aibă nici o legătură cu România, în mod indirect şi prin intermediari, le-am trimis cca 500 de volume şi cărţi româneşti potrivite pentru ei , spre a îmbogăţi biblioteca ziarului „Vorba noastră”. Am mai trimis şi vreo 20 de discuri de patefon cu cântece populare româneşti, pentru staţiunea de Radio din Zaicear, care are şi emisiuni în limba timoceană.
Este cazul să amintesc că deputaţii Românilor din Timoc sunt împărţiţi în două tabere : unii care luptă şi doresc să aibă libertăţi culturale cum au toate celelalte naţionalităţi din Jugoslavia, şi alţii mai pridenţi, care-şi văd de interesele lor proprii şi trădează cauza poporului pe care îl reprezintă.
Revenind la situaţia şcolilor româneşti din Banatul jugoslav, este locul să menţionez starea precară în care se află liceul şi şcoala normală cari au doar 4 profesori, restul fiind învăţători ce nu pot corespunde misiunii lor.
Şcolile primare au aceeaşi situaţie ca şi înainte de război, cu deosebire că duc lipsă de material didactic şi cărţi şcolare. Învăţătorii contractuali o duc şi mai greu întrucât Statul român nu le-a rezolvat încă problema salariilor. Bisericile urmează vechea cale, fără a se lovi de nici o greutate.
CONCLUZII:Referindu-mă atât la situaţiunea culturală a Românilor din Macedonia cât şi la a acelora din Timoc, cred că apărarea fiinţelor etnice este o datorie care incumbă Onoratului Guvern Român, dar care, până la intrarea României în rândul Naţiunilor Unite nu se poate rezolva decât pe două căi:
a) Tratative amicale directe cu Guvernul jugoslav, sau
b) Prin mijlocirea Uniunii Sovietice care desigur că va înţelege temeinicia interesului României. Românii din Timoc trebuie să fie puntea de prietenie între România , Jugoslavia şi Bulgaria şi nu germenul discordiei.
Cele două Guverne ale ţărilor în care trăiesc Românii timoceni trebuiesc convinse că această problemă nu este un motiv de îngrijorare pentru ele, ci o chestiune de amiciţie şi de justiţie.
Bucureşti, 11 Decembrie 1946
ss. C. Sandu Timoc
http://astraromana.wordpress.com/2010/12/10/scrisoare-catre-ministrul-de-finante-16-09-1943/
