Szabó József:Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic şi geografic

[Volcae]

[pdf]http://www.archive.org/download/Note_de_drum_din_Serbia/Note_de_drum_din_Serbia_S_Jossef.pdf[/pdf]

Szabó József, Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic şi geografic, Anuarul Institutului de istorie naţională, II, Cluj, 1923, p.384-386
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/14658/1/BCUCLUJ_FP_BALP_42_1923_002_001.pdf

[Volcae]

NOTE DE CĂLĂTORIE DIN SERBIA,

DIN PUNCT DE VEDERE GEOGRAFIC ŞI ETNOGRAFIC

                                                                                                                                      de Szabo Iozsef


         Am avut ocazia să fac mai multe călătorii geologice prin Serbia, interesându-mă în special de rocile vulcanice, cari — din partea de sud a Ungariei — trec şi în Serbia, — afară de unele locuri unde sunt întrerupte de Dunăre, şi de relieful pământului sârbesc care în celelalte părţi este identic cu cel din sudul câmpiei maghiare, încât se poate spune, că din punct de vedere orografic Serbia aparţine teritoriului unguresc.
         Starea în care se găseşte o ţară, cu mijloace de comunicaţie moderne, nu poate fi cunoscută mai de aproape decât în punctele ei extreme. Altfel se prezintă situaţia în cazul ţărilor fără un pas de linie ferată; aici locomoţia este mai înceată şi mijloacele ei mai primitive te fac — vrând-nevrând — să iei contact mai des cu poporul şi cu autorităţile. Faptul acesta mi-a dat putinţă, ca — pe lângă misiunea principală — să pot strânge din belşug date geografice şi etnografice, a căror strângere şi publicare o consider foarte interesantă şi necesară, fiindcă e vorba de o ţară din directa noastră vecinătate, cu care avem relaţiuni multiple şi despre care ştim mai puţin de cât ar trebui.
         Cine este dornic numai de privelişti grandioase şi frumuseţi naturale extravagante, nu are ce căuta în Serbia, cu toate că şi ea are regiuni plăcute, însă acestea nu trec peste nivelul mijlociu. Nu are ce căuta acolo nici acela care vrea să studieze Orientul; Orientul adevărat este poate tot aşa de departe de Serbia, ca şi Occidentul adevărat. Dar să meargă acolo cine vrea să facă studii etnografice; va găsi o rassă primitivă, cu mult simţ poetic în spiritualitatea sa, care-şi cântă celebrităţile din trecut în acompaniamentul monoton al [p. 45] guslei ¹) naţionale, din lemn de arţar, ascunzând adesea sub exteriorul brut mândria bărbătească şi o bogată viaţă interioară. Şi să meargă în special Maghiarii: întâi pentru a se convinge, că pentru promovarea intereselor noastre materiale se deschide un excelent teren spre sud şi est; în al doilea rând pentru a simţi contrabalansarea sentimentului născut în noi cu ocazia oricărei reîntoarceri din apus; căci — deşi după o şedere mai îndelungată, ne convingem că nici acolo nu-i tot aur ce luceşte, totuşi — în general — constatăm, cu regret, că suntem rămaşi în urmă: până când din călătoriile în Orient şi Serbia ne întoarcem cu sentimentul plăcut, că suntem mai înaintaţi, deşi sunt şi acolo câteva instituţii vrednice de invidiat ²). [p. 46]

         Notele mele se rezumă în următoarele capitole:
         1. Situaţia demografică şi naţionalităţile.
         2. Situaţia economică, cu privire specială asupra agriculturei.
         3. Situaţia comercială a Serbiei.
         4. Situaţia minieră a Serbiei.
         5. Turismul.
         6. Târgul si culesul viilor într'un oraş sârbesc.
         7. Schiţa locomoţiei speciale ³).

         1. Situaţia demografică şi naţionalităţile.

         După recensământul din 1840, populaţia totală a Serbiei a fost de 830.812 locuitori. Până la 1866 s'au mai făcut 7 recensăminte. Cel din 1866 dă: 1.216.125 suflete. Deci, în timp de 26 ani, se constată un spor de: 385.943 suflete, adică: 46,5%. Sporul anual este de: 1,8%. Având în vedere sporul anual uniform din acest răstimp şi presupunând, că nu a survenit nici o schimbare dela 1866, se poate deduce că populaţia totală [p. 47] a Serbiei la sfârşitul anului 1874 este de 1.391.233 capete, sau rotund: 1.400.000 capete. Populaţia Serbiei aproape ca şi a tuturor ţărilor europene, este compusă din diverse naţionalităţi. Acestea sunt mai ales următoarele trei: sârba, bulgara şi valaha. Mai merită ceva atenţie apoi Ţiganii şi Evreii; celelalte naţionalităţi — cum sunt Ungurii, Germanii, Grecii, Italienii etc., — au în acelas timp şi supuşenia unui stat străin şi numărul lor este atât de mic, încât nu face să ne ocupăm mai amănunţit de ele.
         A) Sârbii. Sârbii propriu zişi sau aşezat in ţinuturile locuite de ei în prezent, în jumătatea întâia a sec. VII. Patria lor străveche a fost, probabil, dincolo de văile de nord ale Carpaţilor cari despart Ungaria de Polonia. La început au ocupat regiunile cele mai din Apus ale Peninsulei Balcanice (Dalmaţia) ,iar de aici s'au întins spre sud şi răsărit. Elementul pur sârbesc în prezent îl găsim în Dalmaţia, Herţegovina, Muntenegru, intr'o parte a Serbiei Vechi, în Bosnia şi în Serbia, dar în aceasta din urmă de fapt numai în circumscripţiile apusene — aproximativ până la Morava — iar mai precis până la linia imaginară trasată dela Belgrad spre sud, prin Kraguievaţ, trecând prin Kruşevaţ şi Baranovaţ, spre Novi-Bazar. Dincolo de această linie etnografică, în spre răsărit, nu mai găsim decât un conglomerat format din naţionalităţile sârbă, valahă şi bulgară; ultimele două prezentându-se în mase tot mai mari şi mai compacte — cu cât ne apropiem mai mult de frontiera răsăriteană —, înlăturând aproape în întregime elementul sârbesc, care acum apare numai sporadic ⁴). Sârbul neaoş se distinge prin statura sa înaltă, faţa regulată, vigoarea, sobrietatea, cumpătul şi ospitalitatea sa deosebită; dar nu îi prea place lucrul şi din cauza aceasta gospodăria lui lasă de dorit. Naţiunea dominantă din Serbia sunt Sârbii. Din rândurile lor se recrutează funcţionarii statului şi — în general — toţi factorii vieţii publice. Limba oficială a statului este cea sârbească, care este totodată şi limba comunelor şi a şcolilor primare, iar diferitele naţionalităţi nu se bucură de nici o consideraţie. Deci, problema naţionalităţilor este re- [p. 48] zolvată simplu, consecvent şi energic, în favoarea statului sârbesc.
         B) Bulgarii. Aceştia, ca şi Sârbii, fac parte din marea familie slavă. Se vede, că in părţile răsăritene ale Serbiei şi în Bulgaria, coloniştii slavi au sosit cu mult înaintea Sârbilor, ocupând aceste ţinuturi pe neobservate şi în linişte — pe timpul imperiului bizantin îndeletnicindu-se cu agricultura. Mai târziu au ajuns sub stăpânirea cuceritorilor bulgari de origină fino-tătară, pe timpul cărora imperiul bulgar a ajuns la mare desvoltare, repurtând victorii nu numai faţă de Bizanţ, ci şi faţă de Domnitorii sârbi. Dar puterea lor încetul cu încetul a dispărut şi din cuceritori au devenit supuşi, rămânându-le — ca singură moştenire a imperiului lor — numele de Bulgar. Poporul bulgar — deşi este de esenţă curat slavă — se deosebeşte în multe privinţe de cel sârbesc. Această deosebire se observă foarte uşor în privinţa limbei. Limbile lor — deşi înrudite — sunt într'adevăr independente şi una din ele nu poate fi considerată ca dialectul celeilalte.
         Neamul bulgăresc se caracterizează mai ales prin statura mică şi bine făcută, prin trăsăturile feţii deosebite de ale Sârbilor, în special prin munca şi hărnicia de furnică şi apoi prin faptul că este gata să îndure cele mai mari lipsuri, numai ca să-şi poată spori averea. Bulgarii pot fi găsiţi în puritatea lor primitivă mai cu seamă în regiunea limitrofă a judeţelor Kniajevaţ şi Alexinaţ, apoi la sud de Kruşevaţ şi Baranovaţ, către Serbia-Veche. De altfel Bulgarii pot fi găsiţi pretutindeni, dela frontiera de est şi sud-est a principatului până la susamintita linie etnografică. Aceştia, deşi sunt — mai mult sau mai puţin — sârbizaţi, poartă totuşi pecetea lor distinctivă. Satele din jurul Belgradului au majoritatea populaţiei tot bulgărească. Populaţia aceasta deşi vorbeşte sârbeşte — pare că întrebuinţează un amestec de limbă sârbobulgară, fiindcă foloseşte multe cuvinte şi forme bulgăreşti. Şi-a păstrat cu credinţă portul naţional, evitând amestecul de casatorii cu populaţia pur sârbească — sub pretextul apărării portului — dar în realitate din cauza fanatismului naţional subconştient. Numărul Bulgarilor din Serbia este circa 100.000. Legile sârbeşti nerecunoscând naţionalităţile, Bulgarii nu pot avea şcoli şi nu se pot folosi oficial de limba lor.

[Volcae]

          C) Valahii. Locuiesc tot în părţile răsăritene, dar sunt mult mai numeroşi decât Bulgarii. Oraşele mai importante cu [p. 49] majoritatea absolută a populaţiei formată de Valahi sunt: Pojarevaţ, Negotin, Kladova şi Zaicear.
         Valahii au locuit în parte aceste regiuni încă Înaintea de venirea Sârbilor ⁵), iar parte din ei au imigrat mai târziu din Valahia. In prezent numărul lor este de circa 175.000. Neamul acesta iese în relief printre celelalte neamuri — aici, ca şi în alte părţi — prin trăsăturile sale mai regulate şi mai frumoase. Apoi, Valahii din Serbia, sunt harnici, muncitori, economi şi de mare dârzenie în privinţa portului şi a limbei. Pe când mulţi Bulgari s'au sârbizat — poate şi din cauza înrudirii de limbă —, Valahii rămân credincioşi faţă de limba lor proprie şi nu numai că nu o schimbă cu cea sârbească, dar adesea dau ocazie Sârbilor să se plângă de românizarea completă a familiei în care se mărită o româncă.
         Dintr'o serie de articole apărute în vara aceasta la Belgrad, în gazeta sârbească ,,Buduchinost" (Viitorul), am scos date interesante în legătură cu, situaţia şi raporturile Valahilor. Faptul, că au fost publicate de un ziar sârbesc, face ca aceste date să se bucure de mai multă încredere. Imi permit să enumăr câteva din ele: Valahii au comparativ de două ori atâtea şcoli şi biserici ca Sârbii, construite de comune, pe cont propriu şi conform planului stabilit de guvern. Dar limba de predare a acestor şcoli primare este — cu exclusivitate — cea sârbească, elevilor fiindu-le interzis să vorbească limba valahă. Invăţătorii sunt toţi Sârbi, cari nu cunosc limba valahă decât în mod excepţional şi — deci — nu pot expune elevilor materia de predat, fiindcă aceştia nu inţeleg nici un cuvânt sârbesc ⁶). De aici urmează că fiii Valahilor după 3—4 ani de şcoală nu învaţă nici măcar să citească şi să scrie, iar părinţii desgutaţi îi retrag din şcoli, întrebuinţându-i la gospodărie. Aceasta este şi explicaţia faptului, că în Serbia (poate cu excepţia a 4—5 persoane) nu există nici un Valah funcţionar public, deşi Valahii sunt mai dotaţi dela natură decât Sârbii şi reprezintă 1/7 din populaţia totală a principatului. Şi preoţii sunt aproape toţi Sârbi, deşi printre aceştia ar fi câţiva, cari ar cunoaşte limba valahă. Serviciul divin se face în limba veche slavă, iar predica în sârbeşte şi în cele mai multe comune valahe nici nu se ţine predică, fiindcă enoriaşii nu o înţeleg. [p. 50]
Funcţionarii sunt Sârbi din părţile apusene, cari înainte de venirea lor aici nici nu ştiau despre existenţa Valahilor. Este natural, ca în astfel de împrejurări să nu existe nici o legătură între funcţionari şi popor, primii neînvăţând limba poporului, iar ceilalţi limba oficială a statului; aşa, că Valahul împricinat este pur şi simplu respins de către funcţionar, fiindcă nu-şi poate expune doleanţele în limba statului, alegându-se pedeasupra şi cu injuriile acestuia. Cu câţiva ani în urmă a fost introdusă în Serbia, Curtea de juraţi. Crimele săvârşite în circumscripţiile valahe nu pot fi judecate decât la cea mai apropiată Curte sârbească (care însă uneori este foarte departe), deoarece Curţi de altă limbă nu sunt. Din cauza aceasta poporul valah din Serbia se simte cam străin şi nu simte dragoste faţă de locul natal şi în deosebi faţă de instituţiile de stat. Cu toate acestea, se afirmă ca fapt incontestabil, că în Serbia românizarea ia proporţii, iar sârbizarea Românilor stă pe loc.
         Tot din neamul Valahilor fac parte şi Ţintarii sau Cuţovlahii, neam iscusit şi foarte răspândit pe întinderea întregului imperiu turcesc din Europa. Ţintarii sunt de origină macedo- română şi se laudă, că sunt urmaşii direcţi ai Romanilor. Oricare ar fi situaţia lor, ei în prezent vorbesc limba valahă, cu un amestec de bulgară şi greacă, din care cauză se numesc şi semigreci. In Serbia sunt vreo 20—25.000. După ocupaţie sunt arhitecţi, comercianţi, cârciumari, băcani, negustori ambulanţi şi chiar şi cămătari, jucând în Serbia rolul Evreilor din Ungaria — dar mai ales a acelora din Polonia — cu deosebirea că sunt mult mai pricepuţi în promovarea intereselor personale.
         Numărul Ţiganilor oscilează între 25—30 mii. Toţi sunt colonişti, având şi sate locuite numai de ei, cari au un aspect de mare mizerie. Una din ocupaţiile lor principale este facerea cărămizilor, ţiglelor şi şindrilelor, a căror întrebuinţare este răspândită în toată Serbia.
         Numărul Evreilor este extrem de redus; sunt abia 1.500. Legile opresc aşezarea lor în afară de Belgrad, precum şi practicarea comerţului, din care cauză nici nu se înmulţesc. Sunt originari din Spania, de unde s'au refugiat pe timpul inchiziţiei şi întrebuinţează încă tot limba spaniolă.
         Cea mai mare parte a supuşilor străini — a căror număr este de circa 10.000 pe întreaga ţară — sunt de provenienţă [p. 51] austro-ungară. Mai sunt apoi Francezi, Germani, Englezi, Greci, Italieni, Polonezi, Valahi din România, Turci mahomedani etc., în număr total de câteva sute. Supuşii austro-ungari sunt în majoritate Croaţi, Sârbi, apoi Germani şi cei mai puţini (circa 700) Unguri. Ocupaţia acestora din urmă este lucrul manual, cârciumăritul, cărăuşia, făcând şi pe hamalii porturilor şi fiind şi cei mai căutaţi servitori.
         Imi permit să amintesc în treacăt, că Sârbii au o preferinţă pentru căsătoriile cu fete din Ungaria. Aproape în toate călătoriile mele în spre Belgrad, am întâlnit nuntaşi în vapor. Deşi contingentul cel mai mare îl dau fetele din Ziimony (Zemlin) şi Ujvidek (Novi-Sad), totuşi am întâlnit şi femei din Zombor, Szabadka, Baja — măritate cu Sârbi —, iar la Baranovaţ — unul dintre oraşele cele mai sudice — soţia cărăuşului meu era unguroaică din Seghedin. Fiind mai harnice şi mai culte decât cele localnice, adesea îşi ajută bărbaţii şi în afaceri.
         Deci situaţia naţionalităţilor este următoarea:

         a) Valahii împreună cu Ţinţarii, circa 200.000
         b) Bulgarii, circa 100.000
         c) Ţiganii şi Evreii spanioli, circa 30.000
         d) Străinii, circa 10.000
                                                           Total: 340.000

         Scăzând acest număr din populaţia totală ce o dă recensământul dela sfârşitul anului 1874, rezultă o populaţie curat sârbească de 1.060.000 capete. Deci, în Serbia, Sârbii reprezintă 75% din totalul populaţiei, iar celelalte naţionalităţi împreună 25%, din cari Valahii 14¼%; Bulgarii 7⅛% şi restul 3⅝%; natural, toate datele sunt numai aproximative.

[Volcae]

          6. Târgul şi culesul viilor într'un oraş sârbesc.

         La sfârşitul excursiei mele de 6 săptămâni, din anul 1872, — în răsăritul Serbiei — am ajuns din Zaicear, în Negotin, reşedinţa circumscripţiei Craina oraş unde locuieşte şi un episcop şi care are şi un gimnaziu, al cărui director vorbeşte bine ungureşte şi pe care l-am cunoscut.
         De aici intenţionam să plec la Raduievaţ, pentru a lua [p. 52] vaporul spre Orşova şi de acolo spre Mehadia, la congresul ambulant al medicilor şi naturaliştilor maghiari, dar aşteptarea vaporului mi-a dat răgaz de câteva zile pentru a face o raită în jurul Negotinului. Am să prezint aici icoana unui târg, un cules de vii şi — în legătură cu acesta — şi ceva despre vinul sârbesc.
         In orăşelul Negotin, sau mai bine zis pe câmpia de lângă oraş, era târg. Pe lângă şoseaua ce şerpuieşte spre lanţul de munţi din apropiere, o mulţime foarte pestriţă, forfotea, juca, ţipa, cânta; cu un cuvânt pretutindeni era o animaţie extraordinară. Sau strâns vre-o 4-5.000 persoane, chiar şi din regiuni mai îndepărtate, mai mult pentru petrecere, decât pentru târgueli. Şirul nesfârşit de căruţe — când mai strâns, când mai împrăştiat —, cu unele căruţe goale, iar altele încă pline de marfă, se întindeau într'o dezordine pitorească. Boii desprinşi zăceau pe pajişte rumegând şi parcă ar fi contemplat forfotul mulţimei pestriţe. In câteva căruţe erau femei cari cleveteau şi îşi îngrijeau copiii. Marfa de vânzare era risipită pe rogojini, sau pe pământul gol. Ici butoaie uriaşe şi stive de doage, colo fierărie şi articole de menaj; apoi o grămadă de sare pisată, lână, piei şi maldăre de vesminte populare. Ici o grămadă de fesuri roşii, colo vase dure de pământ, ulcioare, străchini şi farfurii, adică tot ce se cere pentru o gospodărie ţărănească. Apoi puşti şi pistoale de sistem vechi, cuţite mici şi mari, mărgele de sticlă, precum şi zorzoane mărunte de bronz, agată, iasp — bijuteriile de predilecţie ale sârboaicelor. Dar cine ar putea enumera miile de produse ale lucrului manual şi ale industriei primitive, cari ispiteau pe cumpărători? A fost un adevărat târg de altă dată, bun şi plăcut, care în apus dispare odată cu progresul industriei şi comunicaţiilor. In colibe — făcute din pari bătuţi în pământ şi acoperite cu vreascuri —, pe mese primitive, se vindeau articole mărunte de lux, bucăţi de săpun colorat etc., iar cele mai multe dintre colibe erau transformate în cârciumioare, unde băncile depe cele două părţi erau tixite de grupul gălăgios al consumatorilor. Bucătăria era aşezată în imediata apropiere a colibei, săpată în pământ, sub cerul liber. Pe vatra — care era o groapă cu foc — fierbea în oale mari amestecul de ceapă, ardei şi carne; iar deasupra jăratecului un copilandru învârtea frigarea cu mielul sau purcelul întreg, răspândind în toată împrejurimea mirosul plăcut de friptură. In dosul colibei butoaie cu vin şi [p. 53] căni de apă. Forfoteală şi mişcare vie pretutindeni. Valahii şi Sârbii petreceau împreună în cea mai perfectă armonie. Femeile umblau câte 2—3 în toate părţile, trădându-şi naţionalitatea prin port. Femeile valahe poartă fote scurte şi colorate — ca şi la noi — văzându-li-se, din jos, cămaşa albă; ciorapii groşi sunt făcuţi din bumbac împestriţat; au ghete diforme şi multe poartă opinci. In păr împletesc flori artificiale şi diverse monede. Portul sârboaicelor este asemănător, cu deosebirea că au fustele mai lungi, apoi au şorţuri colorate, pieptăraşe rotunde, sau — în locul lor — o prelungire a fustei — în fireturi — care le ridică sânii, împingându-i înainte. Salbele de aur şi argint, purtate la gât şi în păr, le îmbogăţesc îmbrăcămintea. Unele au părul despletit îmbrăcat într'o adevărată zale de monede de argint, altele au gâtul acoperit de salbele de aur. Nevestele poartă un fel de coif în formă de turn, făcut din flori artificiale şi împodobit cu mărgele de sticlă şi bănişori. Portul bărbaţilor se deosebeşte în special prin acoperirea capului. Valahii poartă căciuli enorme din piele de miel cu lâna mare, de culoare neagră, albă sau brună. Sârbii, — în contrast cu această căciulă enormă — care dă o înfăţişare sălbatică —, poartă un fes roşu, făcut acasă de femei şi mult mai simplu decât cel turcesc, importat din Germania şi Franţa. Cămaşa albă a Valahilor este mai lungă decât a Sârbilor şi cei mai mulţi poartă încă iţari de pânză şi brâu de curea. Distracţia principală este — natural — jocul. In toate părţile se joacă cu animaţie ,,kolo"-ul ⁷). Unul din ei începe să cânte din fluer melodia monotonă a acestui, joc, alţi 2—3 prind de brâu şi încep să sară; apoi se asociază tot mai mulţi; vin şi fetele cu nevestele şi în câteva minute s'a format cercul uriaş, în care circulă — cu paşi repezi, de jos în sus — cel cu fluerul, cântând cu o rezistenţă uimitoare melodia compusă abia din câteva tacte. Apoi, în jurul său, tropăieşte, saltă, ţipă şi transpiră mulţimea dansatoare. Când muzicantul oboseşte, lasă fluerul şi jocul încetează, dar imediat începe un nou ,,kolo" cu un alt muzicant şi petrecerea continuă fără întrerupere, de dimineaţa până seara.
         In afară de ,,kolo" mai au un joc, mai puţin răspândit, care se cheamă ,,parakinka" după numele localităţii Parachin. Nu a lipsit din târg nici guslarul ⁸), rapsodul sârbilor. [p. 54] Cântăreţii aceştia apar la toate adunările populare şi — de obicei — aşezându-se sub un copac, cu picioarele încrucişate, însoţesc — la guslă cu o coardă sau la tambură — cântecul lor trist şi recitativ şi totdeauna cu subiect istoric.
         In privinţa culesului, importanţa Negotinului stă în faptul, că aici se produce cel mai bun vin din Serbia.
         La 9 Septembrie 1872 am fost la culesul podgoreanului şi negustorului de vinuri Iovan Mişu şi, gustându-i vinurile, am găsit printre ele unele excelente, demne de masa ori cărui gurmand; merită toată lauda vinurile roşii din 1866 şi 1868, cari — prin buchetul lor — ne amintesc intr'o măsură oarecare răvacul de Miniş, dar şi mai mult vinurile roşii (Oporto) portugheze. Vinurile acestea se bucură de mare trecere şi sunt exportate în special în România şi Turcia. Sârbii nu au vin vechiu, fiindcă îl consumă de nou. De altcum nici nu ar putea să-l păstreze timp mai îndelungat, fiindcă nu prea au pivniţe, iar acolo unde sunt, au parte de o mânuire foarte primitivă.
         Culesul a decurs destul de liniştit, deşi, în acest timp, oraşul întreg era la vii.
         O regiune importantă pentru vinul său excelent este cea a localităţii Jupa, din sudul Kruşevaţului. Aici am gustat vinuri albe bune. Uneori vinul este păstrat sau transportat în burduf de capră, care îi dă un gust extrem de neplăcut. Acest vin, trecut în butoi, îşi pierde cu timpul gustul, dar am fost servit cu vin scos direct din burduf, pe care mi-a fost imposibil să-l beau. Obiceiul acesta există şi în Italia şi Spania, dar numai la transport, după care — turnat din nou în butoaie — primeşte un buchet picant, foarte plăcut spaniolilor. In Serbia se produce vin foarte mult, dar se consumă tot pentru trebuinţele casnice. Din drojdie se face rachiu.
         In ultimul timp a început să se consume şi berea (în oraşele Zaicear, Alexinaţ, etc.). Au venit colonişti germani, specialişti în fabricarea berei. Este surprinzător faptul, că aceştia prepară — cu aparate foarte primitive — o bere potabilă.
_________________________
         ¹) Guslă = cobză cu o singură coarda.
         ²) Publicaţiile şi lucrările mai importante despre Serbia, pe cari le cunosc mai bine, sunt următoarele:
         ,,Serbia şi începutul revoluţiei", de Kallay Beni; o excelentă serie de articole, publicate de un autor maghiar, care îndeplineşte în Serbia funcţiunea de consul general al Monarhiei austro-ungare: Articolele au apărut în N-rele 9, 10, 11, 12 şi 13 ale revistei ,,Budapesti Szemle", în anul 1874.
         ,,Itineraire descriptif historique et archeologique de l'Orient", par le Dr. Emile Isambert, Premiere partie: Grece et Turquie de l'Europe. Deuxieme edition, Paris, 1873. Ediţia aceasta se ocupă mai pe larg de Serbia, decât prima şi prezintă date noui, folosind în parte — lucrarea lui Kanitz (Serbie, pag. 542—617).
         ,,Manual pentru cei ce călătoresc pe Dunărea de Jos, în Serbia, Valahia şi Bulgaria", de Boleszny Antal, Orşova Veche, edit. Handl Iosif, 1870 (176 pag.). Lucrarea nu se rezumă numai asupra regiunilor Dunării de jos, ci se extinde şi asupra ţărilor şi neamurilor din valea Dunării, ocupându-se în deosebi de Serbia.
         ,,Serbien", Historisch-ethnographische Reisestudien aus den Jahren 1859—1868, mit 4 Illustrationen im Texte, 20 Tafeln und einer Karte, von F. Kanitz, Leipzig, Verlagsbuchhandlung von H. Fries, 1868, 4-to, 774 pag. Este cea mai bună şi cea mai completă lucrare despre Serbia. Autorul — care nu cunoştea perfect limba, dar avea o deosebită cultură archeologică şi artistică — şi-a strâns datele petrecând 10 ani în mijlocul poporului.
         ,,La Turquie d'Europe" ou ,,Observations sur la geographie, la geologie, l'histoire naturelle, la statistique, les moeurs, les costumes, l'archeologie, l'agriculture, l'industrie, les gouvernements divers, le clerge, l'histoire et l'etat politique de cet empire", par Ami Boue, Paris, 1840. Având în vedere situaţia de atunci din Turcia, lucrarea aceasta în care Boue, în calitate de un fel de conducător, redă rezumativ rezultatele cercetărilor unui întreg grup de savanţi — este excelentă şi se ocupă şi de Serbia, alături de celelalte ţinuturi.
         ³) Din capitolele de mai sus, noi, nu am reprodus decât două şi anume: ,,Situaţia demografică şi naţionalităţile", precum şi ,,Târgul şi culesul viilor într'un oraş sârbesc" — Negotin — care — adăugăm noi — este locuit şi de Români, ţinutul din jurul lui fiind în întregime românesc.
         Din: ,,Schiţa locomoţiei speciale" — reţinem următoarele pasagii, care privesc elementul românesc. La pag. 83 autorul scrie: ,,Din Pojarevaţ — care este situat la marginea de răsărit a văii Moravei — am ajuns în orăşelul Petrovaţ din valea Mlavei, trecând spre răsărit, peste un fel de podiş, numai printre sate locuite cu exclusivitate de Valahi".
         Iar la pag. 84: ,,Drumul nostru iarăşi a trecut prin regiuni interesante, curat vulcanice; una din localităţile acestei regiuni este comuna curat valahă. Zlot (numai cu trei suflete sârbeşti), cu 900 contribuabili, doi preoţi, doi învăţători şi o învăţătoare (toţi Sârbi) *). Din curăţenia mehanei (crâşmei) am dedus că hangiul trebue să fie om umblat, străin, de localitate, fapt confirmat prin răspunsurile ce ne-a dat la întrebările puse de noi şi anume că este neguţător de vite şi cereale şi că de multe ori a fost până departe în Ungaria. O altă curiozitate reprezintă ruinele, încă destul de bine păstrate, ale cetării romane Gamzigrad, situată în şesul ondulat al văii Timocului, precum şi muntele calcaros Râtan, care de aici se vede admirabil. El face parte dintre cele mai importante piscuri izolate ale Serbiei.
         ,,Zaicearul este un oraş nou locuit de Valahi, Bulgari şi Sârbi".
         *) Nota Edit.
         ⁴) Sârbii sunt rari mai ales în circumscripţiile Pojarevaţ, Craina şi Chiupria, în cari am găsit — în decursul călătoriei mele — foarte multe sate, unde nu erau Sârbi decât crâşmarul şi popa. Acestea sunt judeţele, cari sunt în contact direct cu România. Situaţia aceasta o arată şi hărţile din lucrarea lui Kanitz. dar nu destul de complet.            
         ⁵) Sublinierea este a noastră. (Not. Ed.).
         ⁶) Sublinierea este a noastră. (Not. Ed.).
         ⁷) horă. (Not. Ed.).
         ⁸) Cântereţul din guslă. (Not. Ed.). [p. 55]



Note de călătorie din Serbia, din punct de vedere geografic şi etnografic de Szabo Iozsef /
fragment / traducere din limba maghiară de Coriolan Matei /
în Românii din Timoc: vol. 1, Bucureşti, 1943, p. 45-55.

[Volcae]

Szabo Iozsef:
BELEŠKE SA PUTOVANJA PO SRBIJI SA ETNOLOŠKE I GEOGRAFSKE TAČKE GLEDIŠTA

____

— O RUMUNIMA IZ TIMOČKE KRAJINE —

         Poznati mađarski geolog Jozef Sabo dva put je, 1872. i 1873. Proputovao Srbiju, u cilju proučavanja.  Ovde donosimo  delove iz  Biltena Mađarskog geografskog društva (Foldrajzi Kozlemenyek), od 26. marta  1875, gde je objavio rezultate svog naučnog rada, kratak izvod, koji se tiče timočkih Rumuna, njihovog broja i načina života.
         Prebrojavanje stanovnika u Srbiji, iz 1840., kaže Sabo, donosi broj od 830.182 stanovnika Srbije. Od tad je izvršeno još 6 popisa. Rezultat poslednjeg (1866), po Sabinim podacima,  bio je  1.216.125. Dakle za 6 godina stanovništvo Srbije se uvećalo za 385.943 ili za  46½%. Dakle srednja cifra priraštaja je  1⅛% godišnje.  Na osnovu ovog proračuna Sabo ocenjuje populaciju Srbije iz 1874 na 1.393.233  glava.
         Koliki bi, prema Sabovim računanjima, trebao da bude broj timočkih Rumuna? –On ga određuje na 175.000 ljudi  u 1872. godini.  Evo kako on to obrazlaže:
         ...,,Vlasi naseljavaju istočne krajeve Srbije,  u mnogo kompaktnijim celinama nego Bugari. Požarevac, Negotin, Zaječar, Kladovo. Su glavni gradovi, naseljeni pretežno Vlasima.  Naročito se u tri okruga  broj Srba nalazi u opadanju, Požarevac, Krajina, Ćuprija.  Prilikom mog prolaska kroz te zone, nailazio sam samo na rumunstvo, samo su sveštenik i krčmar bili Srbi. Ove oblasti se graniče sa Vlaškom. Kanic određuje ova mesta na karti, ali samo necelovito. Vlasi su naseljavali ova mesta pre dolaska Srba: jednim se delom, ipak, oni i došli tamo, kasnije. Trenutno ih ima oko 175.000. Ova se rasa razlikuje od svojih suseda svojim lepšim i plemenitijim karakteristikama. Vlasi iz Srbije su radni, štedljivi, i veoma drže do svog jezika i nošnje. Dok su se Bugari mešali sa Srbima, što nije čudno imajući u vidu njihovu jezičku srodnost, Vlasi uporno čuvaju svoj maternji jezik, ne želeći da ga zamene stranim ili srpskim, i tako izazivaju ljubomoru Srba, jer vlaška žena, kad se uda [Str. 384]za Srbina, ubrzo porumuni celu kuću".
         Na osnovu srednje cifre prirodnog priraštaja koju je Sabo postavio, njihov bi broj danas, nakon pola veka, trebao da iznosi oko  350.000!
         ,,Došao sam u posed interesantnih informacija -nastavlja Sabo- u vezi  političkih uslova u kojima žive timočki rumuni, na osnovu serije članaka objavljenih u srpskom listu "Budućnost" iz Beograda,  koje su utoliko verodostojnije, što su napisane od strane samih Srba. Neka mi bude dozvoljeno da nešto spomenem. Vlasi imaju duplo više škola i crkava od Srba, podignutih u svojim selima, o njihovom trošku, po naredbama vlasti.  U ovim se školama predaje isključivo na srpskom jeziku, a deci je zabranjeno čak i da međusobno razgovaraju na vlaškom. U ovim osnovnim školama učitelji su  isključivo Srbi, koji ne razumeju vlaški jezik, i ne mogu učenicima, koji ne znaju ni reč srpskog, ništa da objasne. Zbog ovoga, vlaška deca, nakon 3, 4 godina škole, ne umeju ni da čitaju ni da pišu, i to je razlog zbog koga ih roditelji povlače iz  škola i zadržavaju u domaćinstvu. Tako se objašnjava činjenica da u Srbiji nećeš videti nijednog Vlaha na javnim dužnostima, iako su oni, po svojim talentima, ne samo jednaki Srbima, već su i bolje obdareni, a što se tiče njihovog broja, predstavljaju sedminu stanovništva Srbije. Sveštenici su takođe Srbi, malo ko poznaje vlaški jezik. Liturgija se drži na staroslovenskom, propoved na srpskom, što stanovništvo ne razume, pa se više propovedi i ne drže. Funkcioneri su takođe Srbi, regrutovani iz severnih krajeva, koji nisu uglavnom ni čuli za postojanje vlaškog naroda. Na ovaj način, Vlah je odbijen od strane vlasti, koja mu ne razume jezik, a vrlo često mora da trpi i uvrede. Pre nekoliko godina u Srbiji je uvedena institucija Suda pod zakletvom. Prekršaji počinjeni u vlaškim okruzima nisu mogli biti procesuirani  osim u susednim okruzima, ponekad vrlo udaljenim, jer zakon ne dozvoljava upotrebu drugog jezika u ovoj instituciji sem srpskog. Zahvaljujući ovakvim okolnostima, Vlasi [Str. 385]se osećaju strancima u sopstvenoj zemlji i ne vole uopšte institucije svoje države, onako kako bi trebalo.I pored svega ovoga, u Srbiji se dešava vlahizacija, dok nećeš nikako naći ni jednog posrbljenog Vlaha.
         Sabo zatim prelazi na makedo-rumune iz Srbije. Takođe ćemo pod Vlahe podvesti takozvane "Cincare" ili Kuco-Vlahe – kaže Sabo-  ovu, tako vrednu rasu, rasprostranjenu  po celoj teritoriji Poluostrva. Cincari potiču od Vlaha Makedonije I ponose se svojim latinskim poreklom. U svakom slučaju, Cincari govore danas vlaški jezik iskvaren bugarskim elementima i grčkim rečima, zbog čega ih još nazivaju, kako sam čuo, i polugrcima. U Srbiji ih ima od 20-25000, uglavnom su zidari, trgovci, kafedžije, karavanari. Uglavnom igraju onu ulogu koju kod nas igraju Jevreji".
         Sabo nam zatim dočarava obilje detalja, život jednog mešovitog srpsko-rumunskog sela, u kome stanovnici, iako izolovani, žive u harmoniji, svako sa svojim običajima, igrama, nošnjom, a Rumuni su ipak estetski razvijeniji, superiornošću lepote svojih žena  i njihovim umetničkim ukusom. Pokazuje nam put koji je prešao kočijama. Iz Beograda je krenuo ka jugoistoku ka Zaječaru, prestonici okruga Crnorečkog. Odatle je stigao u Požarvac, sedište istoimenog okruga, koji je važan i u vojno-političkom smislu zbog mira koji je ovde zaključen, 18. Jula 1718., koji je, čudnim lingvističkim kreacijama, postao poznat kao  ,,pacea dela Passarovetz- Požarevački mir". Put do tamo vodio je isključivo kroz vlaška sela, a i Požarevac je naseljen većinom Vlasima. Zaječar je nov grad, naseljen Vlasima, Bugarima I Srbima.

*
* *

         Ovde završavam Sabove citate, koji nam daju mnogo bolju sliku o stanju Rumuna iz Timočke Krajine iz 70.ih godina nego što možemo imati danas, kad su srbi uspeli, sa osobitom lukavošću, da pred našim očima sakriju od Evrope postojanje čitave nacije, od stotina hiljada duša, čije je postojanje bilo naprosto ignorisano od strane tolikih geografa i tehničkih specijalista na Pariskoj konferenciji.[Str. 386]

SEVER BOCU.

____

Szabo Iozsef: Beleške sa putovanja po Srbiji sa etnološke i geografske tačke gledišta, str. 384-386. /
Prevod sa rumunskog: Christian Wagner Ruţanu