6. Târgul şi culesul viilor într'un oraş sârbesc.
La sfârşitul excursiei mele de 6 săptămâni, din anul 1872, — în răsăritul Serbiei — am ajuns din Zaicear, în Negotin, reşedinţa circumscripţiei Craina oraş unde locuieşte şi un episcop şi care are şi un gimnaziu, al cărui director vorbeşte bine ungureşte şi pe care l-am cunoscut.
De aici intenţionam să plec la Raduievaţ, pentru a lua [p. 52] vaporul spre Orşova şi de acolo spre Mehadia, la congresul ambulant al medicilor şi naturaliştilor maghiari, dar aşteptarea vaporului mi-a dat răgaz de câteva zile pentru a face o raită în jurul Negotinului. Am să prezint aici icoana unui târg, un cules de vii şi — în legătură cu acesta — şi ceva despre vinul sârbesc.
In orăşelul Negotin, sau mai bine zis pe câmpia de lângă oraş, era târg. Pe lângă şoseaua ce şerpuieşte spre lanţul de munţi din apropiere, o mulţime foarte pestriţă, forfotea, juca, ţipa, cânta; cu un cuvânt pretutindeni era o animaţie extraordinară. Sau strâns vre-o 4-5.000 persoane, chiar şi din regiuni mai îndepărtate, mai mult pentru petrecere, decât pentru târgueli. Şirul nesfârşit de căruţe — când mai strâns, când mai împrăştiat —, cu unele căruţe goale, iar altele încă pline de marfă, se întindeau într'o dezordine pitorească. Boii desprinşi zăceau pe pajişte rumegând şi parcă ar fi contemplat forfotul mulţimei pestriţe. In câteva căruţe erau femei cari cleveteau şi îşi îngrijeau copiii. Marfa de vânzare era risipită pe rogojini, sau pe pământul gol. Ici butoaie uriaşe şi stive de doage, colo fierărie şi articole de menaj; apoi o grămadă de sare pisată, lână, piei şi maldăre de vesminte populare. Ici o grămadă de fesuri roşii, colo vase dure de pământ, ulcioare, străchini şi farfurii, adică tot ce se cere pentru o gospodărie ţărănească. Apoi puşti şi pistoale de sistem vechi, cuţite mici şi mari, mărgele de sticlă, precum şi zorzoane mărunte de bronz, agată, iasp — bijuteriile de predilecţie ale sârboaicelor. Dar cine ar putea enumera miile de produse ale lucrului manual şi ale industriei primitive, cari ispiteau pe cumpărători? A fost un adevărat târg de altă dată, bun şi plăcut, care în apus dispare odată cu progresul industriei şi comunicaţiilor. In colibe — făcute din pari bătuţi în pământ şi acoperite cu vreascuri —, pe mese primitive, se vindeau articole mărunte de lux, bucăţi de săpun colorat etc., iar cele mai multe dintre colibe erau transformate în cârciumioare, unde băncile depe cele două părţi erau tixite de grupul gălăgios al consumatorilor. Bucătăria era aşezată în imediata apropiere a colibei, săpată în pământ, sub cerul liber. Pe vatra — care era o groapă cu foc — fierbea în oale mari amestecul de ceapă, ardei şi carne; iar deasupra jăratecului un copilandru învârtea frigarea cu mielul sau purcelul întreg, răspândind în toată împrejurimea mirosul plăcut de friptură. In dosul colibei butoaie cu vin şi [p. 53] căni de apă. Forfoteală şi mişcare vie pretutindeni. Valahii şi Sârbii petreceau împreună în cea mai perfectă armonie. Femeile umblau câte 2—3 în toate părţile, trădându-şi naţionalitatea prin port. Femeile valahe poartă fote scurte şi colorate — ca şi la noi — văzându-li-se, din jos, cămaşa albă; ciorapii groşi sunt făcuţi din bumbac împestriţat; au ghete diforme şi multe poartă opinci. In păr împletesc flori artificiale şi diverse monede. Portul sârboaicelor este asemănător, cu deosebirea că au fustele mai lungi, apoi au şorţuri colorate, pieptăraşe rotunde, sau — în locul lor — o prelungire a fustei — în fireturi — care le ridică sânii, împingându-i înainte. Salbele de aur şi argint, purtate la gât şi în păr, le îmbogăţesc îmbrăcămintea. Unele au părul despletit îmbrăcat într'o adevărată zale de monede de argint, altele au gâtul acoperit de salbele de aur. Nevestele poartă un fel de coif în formă de turn, făcut din flori artificiale şi împodobit cu mărgele de sticlă şi bănişori. Portul bărbaţilor se deosebeşte în special prin acoperirea capului. Valahii poartă căciuli enorme din piele de miel cu lâna mare, de culoare neagră, albă sau brună. Sârbii, — în contrast cu această căciulă enormă — care dă o înfăţişare sălbatică —, poartă un fes roşu, făcut acasă de femei şi mult mai simplu decât cel turcesc, importat din Germania şi Franţa. Cămaşa albă a Valahilor este mai lungă decât a Sârbilor şi cei mai mulţi poartă încă iţari de pânză şi brâu de curea. Distracţia principală este — natural — jocul. In toate părţile se joacă cu animaţie „kolo”-ul 7). Unul din ei începe să cânte din fluer melodia monotonă a acestui, joc, alţi 2—3 prind de brâu şi încep să sară; apoi se asociază tot mai mulţi; vin şi fetele cu nevestele şi în câteva minute s’a format cercul uriaş, în care circulă — cu paşi repezi, de jos în sus — cel cu fluerul, cântând cu o rezistenţă uimitoare melodia compusă abia din câteva tacte. Apoi, în jurul său, tropăieşte, saltă, ţipă şi transpiră mulţimea dansatoare. Când muzicantul oboseşte, lasă fluerul şi jocul încetează, dar imediat începe un nou „kolo” cu un alt muzicant şi petrecerea continuă fără întrerupere, de dimineaţa până seara.
In afară de „kolo” mai au un joc, mai puţin răspândit, care se cheamă „parakinka" după numele localităţii Parachin. Nu a lipsit din târg nici guslarul 8), rapsodul sârbilor. [p. 54] Cântăreţii aceştia apar la toate adunările populare şi — de obicei — aşezându-se sub un copac, cu picioarele încrucişate, însoţesc — la guslă cu o coardă sau la tambură — cântecul lor trist şi recitativ şi totdeauna cu subiect istoric.
In privinţa culesului, importanţa Negotinului stă în faptul, că aici se produce cel mai bun vin din Serbia.
La 9 Septembrie 1872 am fost la culesul podgoreanului şi negustorului de vinuri Iovan Mişu şi, gustându-i vinurile, am găsit printre ele unele excelente, demne de masa ori cărui gurmand; merită toată lauda vinurile roşii din 1866 şi 1868, cari — prin buchetul lor — ne amintesc intr'o măsură oarecare răvacul de Miniş, dar şi mai mult vinurile roşii (Oporto) portugheze. Vinurile acestea se bucură de mare trecere şi sunt exportate în special în România şi Turcia. Sârbii nu au vin vechiu, fiindcă îl consumă de nou. De altcum nici nu ar putea să-l păstreze timp mai îndelungat, fiindcă nu prea au pivniţe, iar acolo unde sunt, au parte de o mânuire foarte primitivă.
Culesul a decurs destul de liniştit, deşi, în acest timp, oraşul întreg era la vii.
O regiune importantă pentru vinul său excelent este cea a localităţii Jupa, din sudul Kruşevaţului. Aici am gustat vinuri albe bune. Uneori vinul este păstrat sau transportat în burduf de capră, care îi dă un gust extrem de neplăcut. Acest vin, trecut în butoi, îşi pierde cu timpul gustul, dar am fost servit cu vin scos direct din burduf, pe care mi-a fost imposibil să-l beau. Obiceiul acesta există şi în Italia şi Spania, dar numai la transport, după care — turnat din nou în butoaie — primeşte un buchet picant, foarte plăcut spaniolilor. In Serbia se produce vin foarte mult, dar se consumă tot pentru trebuinţele casnice. Din drojdie se face rachiu.
In ultimul timp a început să se consume şi berea (în oraşele Zaicear, Alexinaţ, etc.). Au venit colonişti germani, specialişti în fabricarea berei. Este surprinzător faptul, că aceştia prepară — cu aparate foarte primitive — o bere potabilă.
_________________________
1) Guslă = cobză cu o singură coarda.
2) Publicaţiile şi lucrările mai importante despre Serbia, pe cari le cunosc mai bine, sunt următoarele:
„Serbia şi începutul revoluţiei”, de Kallay Beni; o excelentă serie de articole, publicate de un autor maghiar, care îndeplineşte în Serbia funcţiunea de consul general al Monarhiei austro-ungare: Articolele au apărut în N-rele 9, 10, 11, 12 şi 13 ale revistei „Budapesti Szemle”, în anul 1874.
„Itineraire descriptif historique et archeologique de l'Orient”, par le Dr. Emile Isambert, Premiere partie: Grece et Turquie de l'Europe. Deuxieme edition, Paris, 1873. Ediţia aceasta se ocupă mai pe larg de Serbia, decât prima şi prezintă date noui, folosind în parte — lucrarea lui Kanitz (Serbie, pag. 542—617).
„Manual pentru cei ce călătoresc pe Dunărea de Jos, în Serbia, Valahia şi Bulgaria”, de Boleszny Antal, Orşova Veche, edit. Handl Iosif, 1870 (176 pag.). Lucrarea nu se rezumă numai asupra regiunilor Dunării de jos, ci se extinde şi asupra ţărilor şi neamurilor din valea Dunării, ocupându-se în deosebi de Serbia.
„Serbien”, Historisch-ethnographische Reisestudien aus den Jahren 1859—1868, mit 4 Illustrationen im Texte, 20 Tafeln und einer Karte, von F. Kanitz, Leipzig, Verlagsbuchhandlung von H. Fries, 1868, 4-to, 774 pag. Este cea mai bună şi cea mai completă lucrare despre Serbia. Autorul — care nu cunoştea perfect limba, dar avea o deosebită cultură archeologică şi artistică — şi-a strâns datele petrecând 10 ani în mijlocul poporului.
„La Turquie d'Europe” ou „Observations sur la geographie, la geologie, l'histoire naturelle, la statistique, les moeurs, les costumes, l'archeologie, l'agriculture, l'industrie, les gouvernements divers, le clerge, l'histoire et l'etat politique de cet empire”, par Ami Boue, Paris, 1840. Având în vedere situaţia de atunci din Turcia, lucrarea aceasta în care Boue, în calitate de un fel de conducător, redă rezumativ rezultatele cercetărilor unui întreg grup de savanţi — este excelentă şi se ocupă şi de Serbia, alături de celelalte ţinuturi.
3) Din capitolele de mai sus, noi, nu am reprodus decât două şi anume: „Situaţia demografică şi naţionalităţile”, precum şi „Târgul şi culesul viilor într'un oraş sârbesc” — Negotin — care — adăugăm noi — este locuit şi de Români, ţinutul din jurul lui fiind în întregime românesc.
Din: „Schiţa locomoţiei speciale” — reţinem următoarele pasagii, care privesc elementul românesc. La pag. 83 autorul scrie: „Din Pojarevaţ — care este situat la marginea de răsărit a văii Moravei — am ajuns în orăşelul Petrovaţ din valea Mlavei, trecând spre răsărit, peste un fel de podiş, numai printre sate locuite cu exclusivitate de Valahi”.
Iar la pag. 84: „Drumul nostru iarăşi a trecut prin regiuni interesante, curat vulcanice; una din localităţile acestei regiuni este comuna curat valahă. Zlot (numai cu trei suflete sârbeşti), cu 900 contribuabili, doi preoţi, doi învăţători şi o învăţătoare (toţi Sârbi) *). Din curăţenia mehanei (crâşmei) am dedus că hangiul trebue să fie om umblat, străin, de localitate, fapt confirmat prin răspunsurile ce ne-a dat la întrebările puse de noi şi anume că este neguţător de vite şi cereale şi că de multe ori a fost până departe în Ungaria. O altă curiozitate reprezintă ruinele, încă destul de bine păstrate, ale cetării romane Gamzigrad, situată în şesul ondulat al văii Timocului, precum şi muntele calcaros Râtan, care de aici se vede admirabil. El face parte dintre cele mai importante piscuri izolate ale Serbiei.
„Zaicearul este un oraş nou locuit de Valahi, Bulgari şi Sârbi“.
*) Nota Edit.
4) Sârbii sunt rari mai ales în circumscripţiile Pojarevaţ, Craina şi Chiupria, în cari am găsit — în decursul călătoriei mele — foarte multe sate, unde nu erau Sârbi decât crâşmarul şi popa. Acestea sunt judeţele, cari sunt în contact direct cu România. Situaţia aceasta o arată şi hărţile din lucrarea lui Kanitz. dar nu destul de complet.
5) Sublinierea este a noastră. (Not. Ed.).
6) Sublinierea este a noastră. (Not. Ed.).
7) horă. (Not. Ed.).
8) Cântereţul din guslă. (Not. Ed.). [p. 55]
Note de călătorie din Serbia, din punct de vedere geografic şi etnografic de Szabo Iozsef /
fragment / traducere din limba maghiară de Coriolan Matei /
în Românii din Timoc: vol. 1, Bucureşti, 1943, p. 45-55.
