R O M Â N I I
de G. Lejean
Ştiinţa istorică care multă vreme a fost preocupată de acest popor misterios, a ajuns să aibă astăzi, despre originile sale, mai multe puncte câştigate.
S'a făcut, de pildă, dovada că aşa zişii Rumani (Români sau Vlahi) sunt coborîtorii Dacilor cuceriţi de Traian şî romanizaţi prin numeroase colonii; că pe vremea invaziilor barbare, Roma, rechemând legiunile sale pe malul drept al Dunării, a părăsit Dacia în mâna Slavilor (Sclaveni) care au inundat-o şi cărora le-au urmat Cumanii şi Pecenegii; că în fine prin secolul XIII, când aceste din urmă popoare la rândul lor au dispărut, s'au întemeiat în locul lor două principate, sub numele de
Valahia sau mai potrivit, acela de
România şi
Moldova.
Iată faptele necontestate. Dar dela ultimii împăraţi romani şi până la Radu Negru şi Dragoş cum se explică filiaţiunea şi transmisiunea neîntreruptă a elementului şi a naţionalităţii române? Cronicile pământene conţin, în această privinţă, multe fabule pe care nici nu le vom lua în seamă, mai ales acele privitoare la legăturile pe care Românii le-au avut cu cuceritorii Unguri. Cu privire la origina Românilor, ilustrul d’Anville, a hazardat o ipoteză şi mai puţin verosimilă, transportându-i pentru câteva secole în fundul Asiei. Faptul amintit pe scurt, de cronicile cele mai demne de crezut, este că sâmburele poporului român s'a refugiat în Maramureş (Carpăţii maghiari) unde s'a păstrat în tot timpul cotropirilor barbare şi de unde apoi sub Dragoş şi Radu s'a coborît în câmpiile dela Sud-Est.
Se mai spune, dar acest lucru pare mai îndoelnic, că pe atunci, adică în timpul descălecării, ar fi existat aşezări româneşti înfloritoare şi in Moldova, ca: Tighina sau Bender, Hotin şi Bârlad.
In sprijinul acestui fapt se invoacă o cronică a lui Dragoş, descoperită acum câţiva ani şi care ar fi foarte preţioasă dacă n'ar purta toate caracteristicile unui falş foarte vădit, făcut în interesul unei familii, numită Boldur.
Ori cum ar fi, poporul moldo-valah, nu-şi dă sieşi decât numele de
Rumani (Rumân la singular), numindu-şi limba:
românească; Valahia:
ţara românească (terra romanesca). Numele de
Vlahi, ce le a fost dat întâi de Bizantini, apoi şi de Unguri (Vlahi în limba greacă, Olac in limba ungară) vina dela cuvântul slav,
Vlah, care de obiceiu se dă popoarelor de rasă latină, precum
Neamţ se dă popoarelor germanice. După cum se ştie, în această privinţă, Slavii generalizează foarte mult şi
Vlah-ul-lor (foarte bine explicat de Schafaric) corespunde cuvântului german
Woelsch.
Numărul Românilor în cele două Principate se urcă la ceva mai mult de 4 milioane suflete cu desăvârşire omogene, chiar şi sub raportul limbii. Clasele suprapuse sunt cam amestecate (mai ales în Moldova) cu sânge grec-fanariotic, dar poporul este curat şi tipul său aduce în mod simţitor cu acela al Dacilor de pe columna lui Traian. Roma pare să le fi infuzat puţin din sângele ei. Dar cu totul altfel se prezintă lucrul când este vorba de limba lor, care nouă părţi din zece este o latinească stricată şi numai a zecea parte este slavă, cu câteva cuvinte turceşti şi maghiare; şi în fine cu un fond filologic pe care nu-l găseşti în niciuna din limbile vecine şi care. paremi-se, nu trece peste două sute de cuvinte. Acest fond este de bunăseamă o rămăşiţă din vechea limbă dacă. In etnologie un mare pas înainte va fi făcut, atunci când un filolog va supune acest vocabular unui studiu comparativ în raport cu diferitele ramuri ale limbilor indo-germanice.
Ca tip, Românul se prezintă cu trăsături regulate, ceea ce îl deosebeşte de tipurile mai mult bărbăteşti decât frumoase ale vecinilor săi: Unguri si Slavi. Oamenii blonzi sunt tot aşa de răspândiţi ca şi cei cu chipul smead, ceea ce aminteşte obârşia barbară: dacă şi gală (gauloise).
Limitele naturale ale celor două principate, Prutul şi Dunărea, pretutindeni sunt depăşite de către rasa românească în plin mers de expansiune. Ea ocupă întreg ţărmul basarabean al Prutului şi tot ţărmul meridional al Dunării, începând dela Dunaveţ şi până la Porţile Silistrei. In Dobrogea ea numără aproape 33.000 suflete.
Mulţi ţărani români, spre a scăpa de quasi-şerbia Regulamentului Organic, se află aşezaţi în împrejurimile Vraţei, în Bulgaria. Din aceiaşi pricină un alt număr mare s'a refugiat şi în Serbia, unde guvernul i-a colonizat în locuri rămase fără locuitori, in urma războiului de neatârnare.
Muncitori, harnici şi mai prolifici decât Sârbii, numărul lor este mereu în creştere, astfel încât chiar la 1857 ei atingeau următoarele cifre:
Jud. Pojarevaţ 39.728 suflete
,, Craina 35.671 ,,
,, Ţărnareca 20.597 ,,
,, Chiupria 7.351 ,,
,, Smederevo (Plasa Podunavlia) 996 ,,
Total: 104.343 suflete
La această cifră dacă adăugăm şi pe acelea ale recensămintelor oficiale ale Principatelor (nu putem da decât cifre aproximative, căci aceste recensăminte fiind făcute în vederea impozitelor, diferite clase de oameni n’au fost socotite decât în cifre rotunde) avem:
Serbia 104.343 suflete
Valahia 2.420.000 ,,
Moldova (Basarabia Moldovei) 1.600.000 ,,
Dobrogea 33.000 ,,
Coloni în Bulgaria 40 000 ,,
Total: 4.202.000 suflete
Acest rezultat este unul din cele mai precise pe care l-am putut obţine, căci el se întemeiază (în ciuda unor lipsuri de amănunte) pe date oficiale, şi mai ales pentru Dobrogea, unde D-l Ionescu a verificat, datele ce i-au fost date de autorităţile turceşti, la faţa locului, cercetând sat cu sat.
In ce priveşte pe colonii din Bulgaria nu am putut să dau decât o cifră ipotetică, dar mai mult superioară decât inferioară.
Trebue să ne ferim deci de exagerările involuntare ale câtorva statisticieni români, cari ne dau cifra de 14.000.000 pentru toată rasa românească (în loc de 7.600.000 număr probabil) socotind in această cifră şi pe Ţinţari
1).
_______________
1) Ţinţari = Macedo-Români. (Not. Tr.).
G. Lejean: Etnografia Turciei Europene, an. 1861 /
fragment / traducere din limba franceză de C. Constante /
în Românii din Timoc: vol.1, Bucureşti, 1943, p. 5-11.
