ASEZARI SI CENTRE AROMANESTI IN SECOLUL XX (DUPA TH. CAPIDAN)

[Volcae]

Macedonia, Epir, Tesalia

Tesalia a constituit primul centru politic cunoscut în istorie al românilor sud-dunareni, în secolul al X-lea cronicile bizantine înregistrând Vlahia Mare, cu centrul la Larisa. A jucat un rol important în politica bizantina vreme de trei sute de ani. Dupa pierderea autonomiei politice, regiunea a fost una dintre principalele resurse economice (în special cerealiera) ale Imperiului Otoman - alaturi de Tarile Române, la nord de Dunare.

Dupa prabusirea centrului Moscopole, Epirul si zona Pindului au ramas cea mai importanta concentrare demografica si economica aromâneasca din sudul Balcanilor. Fiind protejat de terenul muntos, arealul si-a prezervat caracterul aromânesc pâna în zilele noastre, supravietuind unor centre mult mai dezvoltate precum Salonic (Saruna) în Est, sau Bitola (în Macedonia). În perioada bizantina (sec. XIII-XIV) era cunoscut si sub denumirea de Vlahia de Sus, ceea ce arata caracterul etnic preponderent românesc al regiunii.

Macedonia cuprinde un vast areal în Peninsula Balcanica. În antichitate, macedonenii au constituit o ramura etnica relativ distincta, aflata la întrepatrunderea substratului etnic traco-ilir si grec. O buna parte dintre tracii romanizati începând cu secolul II î.Cr. au devenit parte a protoromânilor. Ramura de sud a poporului român - ceea ce aveau sa fie mai târziu numiti macedoromâni - era formata în momentul aparitiei slavilor. Acestia, împreuna cu bulgarii de mai târziu (sec. VI-VII) au tinut sub o presiune constanta populatia romanica împingând-o treptat în zonele muntoase (spre Rodopi - Bulgaria, Tesalia si Epir). Chiar daca demografic Macedonia a devenit înca din Evul mediu timpuriu preponderent slavo-bulgara, din punct de vedere economic ea a fost dominata de elementul aromân, constituind arealul de manifestare al unui sistem economic aromân relativ unitar si foarte prosper în sec. XVIII-XIX. Sistemul economic aromânesc avea drept centre principale Bitola (Monastir) si Salonic, gestionând axa de comunicatii pe uscat dintre Occident si Istanbul, antica Via Egnatia, care facea legatura dintre Durres (pe malul Adriaticii) si capitala Imperiului Otoman, Istanbul.

Meglenul şi meglenoromânii

Regiunea etnica Meglen este o subramura a romanitatii sud-dunarene sau a macedoromânilor. Limba vorbita aici constituie un dialect al limbii române (dupa cum si aromâna, istroromâna si dacoromâna sunt dialecte ale limbii române).

Comunitatea meglenita s-a format în sec. VII-VIII având ca substrat comunitati straromâne peste care s-au suprapus populatii pecenege, ulterior si ele romanizate de catre populatiile romanice ce se retrageau din Bulgaria spre Tesalia ca urmare a masivelor migratii slavo-bulgare. Peste aceste migratii se suprapune, se pare, dupa cum arata George Murnu, o noua retragere a românilor din Bulgaria spre Rodopi, dupa prabusirea dinastiei românesti a Asanestilor din Bulgaria (Imperiul româno-bulgar - sec. XII-XIII).

Meglenoromâna constituie "graiul mijlocitor", arata Murnu, între dacoromâna si aromâna.

"Graiul mijlocitor între aceste amândoua dialecte [dacoromân si cel aromân] a fost cel vorbit odinioara de românii din Hemos si, în genere, în nordul Peninsulei Balcanice; acesta nu pare a fi fost deosebit de cel dacoromân decât prin elementele împrumutate din limba nationalitatilor învecinate cu românimea de la nordul Greciei. Reprezentantul lui e asa-numitul dialect meglenoromân, adica al românilor din Meglenia, un tinut din apusul Rodopei, în Macedonia, populatie care astazi, deznationalizata de bulgari, e foarte redusa numeric."

[Dupa Asanesti si dupa marea invazie tatara din Carpati, care a deschis oportunitati românilor din Bulgaria] ... , Tracia si Bulgaria, încetul cu încetul, se golesc de românii medievali, despre care, mai târziu, nu se pomenesc decât numai câteva insule în Tracia orientala si în partile Rodopei. ... Singurele lor urme sunt astazi meglenoromânii."
(Murnu: 1984, 189, respective 197)

Frontiere după 1913/1918/1991

In 1913 s-au incheiat, prin Pacea de la Bucuresti, cele doua razboaie balcanice din 1912-1913. Imperiul Otoman este silit sa se retraga aproape in totalitate din Balcani, ramanând în posesia teritoriului dintre Istanbul si Edirne. Daca razboiul din 1912 a fost îndreptat împotriva Turciei, cel din 1913 a obligat Bulgaria (si implicit, Rusia, principalul sau sustinator) sa renunte la pretentiile de a stapani cea mai mare parte a Macedoniei si i-au oprit expansiunea catre Marea Egee si Stramtori. Desi pacea a fost stabilita la Bucuresti, Romania nu a stiut sa isi protejeze cum se cuvine interesele, acceptand distrugerea unitatii aromanilor prin partajarea Macedoniei in schimbul intaririi militare a Dunarii si a Capitalei prin redobandirea aripii sudice a Dobrogei (judetele Durostor si Caliacra).

Aparitia statelor nationale balcanice pe teritoriul care apartinuse Imperiului Otoman a dus la declinul inevitabil al miscarii aromânesti. Sterie Diamandi îl cita pe fostul consul Constantin Braileanu, în aprecierea pe care acesta o facea asupra însemnatatii Pacii de la Bucuresti: "Din nenorocire, cei care conduceau statul român în acele vremuri critice (1913) - ca si în altele - nu cunosteau chestiunea, încât politica ne-a adus la pacea de la Bucuresti, din 1913, care a echivalat cu lovitura de moarte, data chestiunii macedonene". (Diamandi, 1940: 22-23)
Desi s-a stipulat redeschiderea scolilor si a bisericilor românesti, atât Serbia cât si Bulgaria nu si-au mai respectat semnaturile din Tratatul de la Bucuresti, închizând o buna parte din acestea. Singura tara in care ele au fost tolerate a fost Grecia, care le-a inchis insa in 1948. Acelasi lucru s-a întâmplat si în Albania dupa 1913, cu toata contributia pe care a avut-o România la formarea acestui stat.
Elevii scolilor aromâne, veniti în România, au adus o contributie substantiala la studiul limbii si obiceiurilor popoarelor balcanice. Dintre ei enumeram pe Ioan Caragiani, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Theodor Capidan, Vasile Diamandi, George Murnu, Valeriu Papahagi, Sterie Diamandi s.a.

Redam mai jos cateva citate din epoca pe marginea Pacii de la Bucuresti:
"Dar razboaiele balcanice [din 1912-1913], care au adus prabusirea Turciei, au avut ca urmare imediat si dezorganizarea neamului aromânesc îmbucatit la Greci, Bulgari si Sârbi, unul mai vitreg decât altul pentru prosperarea etnica a aromânilor din Peninsula Balcanica. ...

A fost un moment extrem de norocos pentru noi: momentul când România dicta pacea la Balcanici. ...

Atunci reprezentantii României beti de glorie ca, în sfârsit, glasul României a fost ascultat, s-au multumit sa ne vânza, ca o marfa de schimb, fara sa prevada ca chestia balcanica nu s-a transat definitiv prin tratatul din 28 iulie 1913 si ca are sa revie la masa verde a cabinetelor europene.

Atunci nici unul din barbatii nostri de stat nu s-au gândit serios la asigurarea autonomiei noastre scolare si bisericesti, desi se putea obtine, fara nici un sacrificiu, având a face cu oameni superiori ca Venizelos, care a apreciat serviciile aduse de diplomatia României statului elen." (Abeleanu, Neamul Aromânesc din Macedonia, cu o harta a Macedoniei, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1916, p.66)

***
"Nu se poate contesta ca, la început, în timpul Conferintei Ambasadorilor la Londra, nu existau intentii de a se apara cu toata puterea cauza acestor români. Dupa cum rezulta din "Cartea Verde", primul ministru de atunci, Titu Maiorescu a trimis repetate instructiuni prin care cerea categoric reprezentantilor nostri diplomatici sa puna insistent problema crearii unui Stat Albano-Român, care sa cuprinda masele compacte de români din regiunile limitrofe cu Albania. Aceasta actiune n-a fost sustinuta de reprezentantii nostri diplomatici din diferite capitale straine. Mai mult, din toate rapoartele lor rezulta vadita straduinta ca prin informatii tendentioase si uneori chiar inexacte, sa determine o schimbare a punctului de vedere sustinut de primul ministru, Titu Maiorescu.

Ar parea desigur absurda si fara explicatie aceasta atitudine, daca nu s-ar observa ca, mai toti acesti domni diplomati "români", începând cu faimosul Misios (Misu) de la Londra si terminând cu Kirios Filitis de la Belgrad si Mavrocordatos de la Viena, poarta nume a caror rezonanta indica foarte clar originea lor straina.

Fara îndoiala ca acesti "diplomati români" ca si consângenii lor, care cu câtiva ani în urma, în timpul terorii grecesti în Macedonia (1905-1908), colectau bani ca sa întretina bandele grecesti ascultându-si vocea sângelui lor, sabotau constient sau din instinct aceasta actiune.

În felul acesta ei îsi serveau natia lor adevarata, caci realizarea unui Stat Albano-Român ar fi fost în primul rând în detrimentul Greciei. ...

[Astfel,] prin Tratatul de la Bucuresti (1913), sub egida României s-a dat cea mai grea lovitura politica cauzei noastre nationale în Balcani.

Populatia româneasca, si asa destul de risipita în enclave, pe un spatiu prea întins, împartita si intrata acum sub stapânirea celor patru state succesoare ale Turciei (Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania), i se luase orice posibilitate de coordonare a unei actiuni unitare în viitor.

Noii stapâni, animati de un spirit sovin si agresiv, vor aplica în curând, fara nici un scrupul, un regim de asuprire, utilizând toata influenta si forta de care dispune un stat modern pentru anihilarea populatiei românesti. Firavele garantii obtinute - n-au fost nici macar inserate în corpul tratatului - prin scrisorile adresate de Venizelos si Pasici lui Titu Maiorescu, prin care îsi iau angajamentul de a recunoaste populatiei românesti dreptul de a avea scoli si biserici în limba materna, vor putea fi oricând eludate sau calcate de acesti sireti si brutali balcanici.

De altfel, chiar daca ele ar fi [fost] respectate, singura rezolvare numai a problemei culturale nu era suficienta pentru a zagazui procesul de deznationalizare, care are la baza cauze sociale si politice mult mai adânci. ...

Noile hotare trasate stinghereau contactul sufletesc si întrerupeau legaturile de afaceri, aducând mari prejudicii din punct de vedere social si economic, pentru toate categoriile noastre sociale ... Spatiul lor de activitate s-a restrâns simtitor, aducând cu sine inevitabila stagnare economica, cum a fost cazul cu regiunea Bitolia (Monastir), altadata înfloritoare." ...
(Constantin Papanace, Reflexii asupra destinului istoric si politic al aromânilor. Studiu istoric, Editura Crater, 1996, p.41-44)

Direcţii strategice de relationare ale
spaţiului aromânesc

Dupa distrugerea Moscopolei la sfârsitul secolului al XVIII-lea, Bitola (Monastir) si Corcea au devenit centrele de gravitatie ale vietii economice si sociale aromânesti. Acestea functionau mai putin ca centre de acumulare demografica cât mai ales ca relee care transmit impulsuri functionale (Braudel) catre alte centre-receptori - dintre care enumeram doar câteva: Salonic - principalul port la Marea Egee, Veria (Tesalia) - antrepozit cerealier, Avdela si Arta (Epir) - mestesuguri, cresterea animalelor, Valona si Durres - porturi la Marea Adriatica, coordonând prin relatii comerciale si de banca economia Macedoniei si, în buna parte, economia Imperiului Otoman.


Corita (Corcea, Corceaua), asezare în sud-estul Albaniei actuale, cunoaste o dezvoltare importanta pe la jumatatea secolului al XIX-lea, intrând, ca important nod comercial, în reteaua comerciala sustinuta de drumurile ce ajung pâna la Adriatica, prin portul Durazzo, de la Salonic, Bitolia si Ianina.
Se constituie ca un centru de întâlnire al aromânilor din Frasar, Gramoste, Crusova, Pisuderi, iar moscopolenii devin aici foarte influenti prin comertul cu stofe si matasuri pe care îl practicau, constituind astfel elita orasului. Ocupatiile românilor care locuiau aici erau diverse: de la argintari, cazangii si spoitori, pâna la comertul cu coloniale, dar si cu produse lactate sau cu stofe si postavuri.
Mestesugurile si caravanaritul, prin excelenta ocupatii aromânesti, îsi aveau reprezentantii si în Corita. Produsele prelucrate sau patronate de celnici precum Ianuli, Pitu, Colimitra, Ghioleca ajungeau, tot prin intermediul caravanelor farserote, pâna în porturile Albaniei si la Bitolia si Ianina.
Existenta unui targ organizat, anual, la data de 8 Septembrie, transforma asezarea într-un centru de convergenta si pentru produsele aromanilor din Costreti, Jurcani, Uianic, Colonia, Cortesi, Musachia, care aduceau: lâna, unt, brânza, tesaturi.  
Profesiile intelectuale erau exercitate tot de aromâni, aici locuind o serie de medici si de farmacisti, iar interesul pentru cultura este dovedit atât de intemeierea primei scoli aromanesti, la 1885, de catre Haralambie Balamaci, cât si de construirea Bisericii "Schimbarea la fata", de catre acelasi Balamaci.

Bitolia exista ca asezare inca inainte de cuceririle romane, numita pe atunci Heraclea Lynchestis. Daca pana la razboaiele balcanice ajunge sa fie un mare centru de cultura, ulterior ramane "un simplu oras de frontiera" . Fiind un oras pe importantul drum comercial "Via Egnatia", Bitolia era locuita de populatii cu diverse nationalitati. Aromânii, în numar cel mai mare, erau veniti din Moscopole, Sipisca, Niculita, Lintopea, Nicea, Bitcuchi, Grava, Lînca, Fusea, Gramostea, Resen, Ohrida, Pisuderi, Clisura, Nevesca si Musachia si functiona ca centru de desfacere pentru functiona ca centru de desfacere pentru aromânii negustori din: Pleasa, Crusova, Livazdi, Muloviste, Gopes, Pisuderi. Bazarul (Bezersten) care exista in Bitolia determina intensificarea activitatilor de schimb, mai ales ale produselor aromânesti, provenite din toate spatiile locuite de acestia, care apoi luau calea Salonicului sau erau trimise la Constantinopol, dar si pe tot întinsul Albaniei. Exceptand schimburile de produse, aromânii detineau monopol în Bitolia si asupra serviciilor, conducand hanurile si hotelurile, activând si în serviciile de banca. La fel ca în multe orase importante dominate de elementul aromânesc, în Bitolia locuiau si activau si aromâni farmacisti, medici si avocati, care au sustinut intensificarea vietii culturale. Existau aici scoli aromânesti, dar si pentru greci, bulgari, sârbi, evrei si turci, la fel si biserici pentru toate confesiunile. Inalta Academie din Balcani este înfiintata la 1880.

Grupari şi comunitati

Aromânii sunt constituiti în mai multe grupari-comunitati, atât dupa criteriul geografic cât si dupa anumite "particularitati de limba, prin ocupatia lor", elemente ale portului (Ableanu, "Neamul Românesc din Macedonia", 1916, p.41). Vom reda, in cele ce urmeaza, în limite aproximative, aceasta grupare, asa cum era ea consemnata în secolul XX.

Astfel, grupurile de aromâni si-au luat numele de la zona geografica (munti, comune) unde au trait, cel putin în ultimele secole.
1.Moscopolenii - denumirea se trage de la orasul Moscopole (Voscopole) din sudul Albaniei, stralucit centru economic si cultural din sec. XVII-XVIII. Numele înseamna oras de pastori. Fac parte din grupul farserotilor asezati la oras, amestecati cu celelalte tulpini aromânesti, ajunsi a reprezenta elita aromânilor. Dupa distrugerea orasului acestia s-au raspândit pe o vasta arie, în principal în orasele din Macedonia, Serbia, Austro-Ungaria, Germania, Tarile Române. În coloniile europene au fost asimilati, moscopoleni întâl-nindu-se astazi în principal în orasele din R. Macedonia, Grecia si Albania.
2.Farserotii  - numele provine de la satul Frasari (Fraseri) din sudul Albaniei. O legenda, nesustinuta stiintific, indica faptul ca acestia ar fi urmasii legiunilor romane ale lui Pompei, învins de Cezar la Pharsalos. Este deosebit de interesant faptul ca etnonimul farserotilor este de ramâni, rumani. Datorita ocupatiei preponderente cu pastoritul, farserotii s-au raspândit pe un vast teritoriu. Ioan Caragiani spunea la 1895 ca "vara nu este munte în Peninsula unde sa nu fie si farseroti". (Nenitescu, 1895: 28) Au fost numiti de ceilalti aromâni "sarea Macedoniei". Traiau în triburi de 2-3000 de oameni, condusi de celnici. Se afla în comune si orase ca Pisuderi, Pleasa, Nijopole, Furca, Târnova, Magarova, Gheorgea, Veria, Selia.
3.Gramostenii (gramustenii) - provin din muntii Gramos, ramura a muntilor Pind. Denumirea vine de la localitatea Gramostea, stralucit centru comercial de altadata. Th. Capidan (1932: 16), da informatia ca acest oras ar fi avut 40000 de locuitori, exclusiv aromâni. Dupa distrugerea marilor centre comerciale Gramoste, Linotope, Niculita, gramostenii au migrat spre orasele din Macedonia, unii ajungând si între meglenoromâni unde au fondat satul Livezi, alt fragment raspândindu-se în muntii Bulgariei. Se întâlnesc în orasele Servia, Hrupistea, Belcamen, Negovan, Blata, Seatistea, Nijopole, Gramosta, Vlaha, Fetita, Bobusta, Marcoveni. Numerosi gramosteni vin din Grecia (mai ales din Livezi) si din Bulgaria în Cadrilater, apoi ajung, în mare parte, în jud. Tulcea.
4.Epirotii - numele vine de la muntii Epir (coasta orientala a muntilor Pind). Acest grup a dat rasboinici vestiti în luptele pentru independenta Greciei. Se întâlnesc în orasele si comunele din sudul Albaniei, Epirului si Zagor: Furca, Paleoseli, Pazi, Armata, Breaza, Samarina, Avdela, Perivoli, Smixi, Turia, Paltin, Bozova, Amer, Metova, Veloni, Baiasa, Laca, Dubrinova, Leasnita, Scamneli, Trestenic, Grebeniti, Doliani, Floru, Saracu, Calariti, Paliohori, Ianina, Prevezza.
5.Seresenii - grup mic de aromâni din zona orasului Seres, valea râului Struma.
6.Olimpianii - denumirea vine de la muntele Olimp, grup de aromâni care apar în zona târziu, anterior sec. XVIII, se pare venind din muntii Pind. Se întâlnesc în orasele Salonic, Veria, Caterina, Corita, Fteri, Cochinopoli, Neohori.  
7.Arnauchenii (albanovlahii, arvanitovlahii, caragunii, farserotii) - aromâni din Albania. Aceasta grupa cuprinde aromânii agricultori din câmpia Muzachiei si pastorii din muntii Albaniei. Se întâlnesc în orasele albaneze: Scutari, Tirana, Dures, Kavaia, Prisrena, Alessio, Avlona, Berat. (Capidan, 1932: 15; a se vedea, dupa referintele lui Capidan, Heuzey, Le mont Olympe et l'Acarnanie, Paris, 1860: 45, 48; Gustav Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen, Leipzig, 1888)
8.Saracacianii - grup seminomad, grecizat în limba dar pastrând obiceiuri si traditii aromânesti, aveau ca locuinte pastoresti colibe (calive, cucuvite) rotunde si erau organizati în celnicate. Denumirea lor este controversata, se pare ca provine de la localitatea Saracu-Siracu (zona Epirului). Referinte: Ioan Nenitescu (1895: 466-468), Th. Capidan (1924-26; 1932: 14), Tanase Bujduveanu (2003: 18-19). Originea greceasca a saracacianilor a fost sustinuta de P. Skok, Glasnik skopskog nauènog društva, nr. III, p. 156-179, Carsten Höeg, Les Saracatsans, une tribu nomade grecque, 2 vol., Paris, 1925, combatuti de Capidan în lucrarile mentionate.
9.Caragunii (vezi grupul 7 - albanovlahii) - denumirea data românilor de catre greci, venind de la culoarea neagra a portului. Trib de pastori nomazi din Albania (fac parte din grupul albanovlahilor), necunoscatori ai limbii grecesti.
10.Pistichii (pe harta, cu linie întrerupta) - trib nomad de pastori din Acarnania si Etolia, denumirea fiind data de greci.
11.Copaciarii (cupaciarii - pe harta, linie intrerupta neagra) - locuiau la sud de orasul Grebena, zona dintre muntii Pind si Olimp. Au fost grecizati dar si-au pastrat obiceiurile si portul aromânesc.
12.Mulovistenii si gopesenii - sunt locuitorii celor doua localitati din R. Macedonia, Muloviste si Gopes. Se pare ca ar face parte dintr-un strat meglenoromân amestecat cu unul aromân (gramostean?) datorita unor particularitati din graiul lor. A se vedea în acest sens Gustav Weigand (1892: 55; 1895: 356), Th. Capidan (1932: 19-20; 1925), Tache Papahagi (1930: 195-256), Nicolae Saramandu (1979: 99-108).
13. Meglenoromânii (vlasii) provin din tinutul Meglen, situat la granita Greciei cu R. Macedonia, la nord-vest de golful Salonic. O parte a tinutului  era ocupat de 50 de comune locuite de bulgari si iuruci. Partea de nord, cu trei comune Huma, Coinsco si Sirminina, se afla în R. Macedonia, restul de sapte comune,  Lugunta-Lundzini  (astazi Langardia), Birislav (Periclea), Liumnita (Skra), Cupa (Kupa), Osani (Arhanghelos), Tarnareca (Karpi), Barovita si oraselul Nânta (Notia), fiind în Grecia. (Emil Tarcomnicu)

Th Capidan, 1942,
Macedoromanii, Harta
Asezari romanesti in sudul
Peninsulei Balcanice.
St. Pascu (coord.), 1971,
Atlas Istoric, passim.
Microsoft World Atlas, 2001,
Macedonia

html verzija
flash verzija
microsoft projector verzija